Colegiul Tehnic "Ion Creanga" Tg. Neamt, Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

La multi ani!

2012-01-20T18:55:00.000+02:00

Indiferent ce va aduce cu el 2012 – fericire sau tristete, criza sau prosperitate, disperare sau implinire – va doresc sa gasiti resursele sufletesti pentru a depasi cu bine orice eveniment si sa aduceti in fata lui Dumnezeu recunostinta si lauda pentru fiecare clipa de viata.
Un an nou binecuvantat!

IUBESC ROMANIA!!!

2011-12-01T17:00:00.000+02:00

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

Ziua Naţională a unui popor nu înseamnă montaj literar, nici paradă militară, nici discursuri scrise de consilieri şi nici simpozioane. Nici steguleţe la toate geamurile, nici artificii roşii, galbene şi albastre.

Faceţi un exercitiu. Oriunde v-aţi afla, în piaţă, la defilare sau la bibliotecă, încercaţi să răspundeţi, singuri, în faţa propriei conştiinţe, la următoarea întrebare: De ce e 1 Decembrie Ziua Naţională a României?
Dacă gasiţi rapid un răspuns, înseamnă că aţi ştiut mereu de ce. Înseamnă ca aveţi România la îndemână.

Oricum, timpurile s-au schimbat, simbolurile s-au prăfuit, făuritorii României Mari dorm sub brazdă. Secolul trecut e deja departe, unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu România este o filă în cartea de istorie.

Dar rămâne... oriunde ROMÂNIA.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

"Clopotul Reîntregirii"

v. Adrian Păunescu
m. Ştefan Hruşcă

"1.Bat clopote cantand reîntregirea
Si sufletul ia foc in clopotari
Întâi decembrie ne e unirea
Şi stralucirea României Mari
Mihai Viteazul intră-n catedrală
Şi are harta Daciei în mâini
Într-însul Burebista se răscoală
Şi-apoi pe vatra lui se nasc români

R: Cât flamura roş-galbenă-albastră
Ne este prag şi steag şi ideal
Veniţi români, veniţi la Mecca noastră
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal

2. Şi iar începe clopotul să bată
Şi sângerează sutele de ani
În osul naţiei se-aude-o roată
Muscând din Horea, Cloşca şi Crişan
Şi iar la Alba Iulia ni-i flancul
Pe care ardem şi ne batem toţi
Când dinspre Apuseni răsare Iancu
Ca un Isus Cristos cu chip de moţ

3. Dar e un an care nicicând nu trece
Un an pe care-n veci îl vom dori
O mie nouă sute optsprezece
Al nostru an de fiecare zi
Ne fie el de-a pururea an-noul
În lupta cu problemele de azi
Cântăm din Alba Iulia eroul
Pe reîntregitorul cel viteaz."
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!!!

Este istoria noastră strânsă în câteva versuri...sunt trăirile neamului nostru...este istoria românului.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

Cantecele patriotice au fost preluate de pe www.youtube.com

1 DECEMBRIE ~ ZIUA NATIONALA A ROMANIEI!

2011-12-01T16:45:00.001+02:00

1 DECEMBRIE 1918 –

1 DECEMBRIE 2011

Program:

1. Ziua 30 noiembrie 2010, ora 11.00

” 1 Decembrie ~ Ziua Naţională a României

~ să nu uităm că suntem români... ”

- Expoziţie de carte „ Marea Unire”, responsabil bibliotecar Magda Spiridonescu

- Prelecţiune închinată Zilei Naţionale a României, prof. Vasile Vrînceanu

- Prezentarea evenimentelor istorice desfăşurate în anul 1918, susţinere de referate şi pps.-uri, de către elevi pe temele:

· Unirea Basarabiei, responsabil prof. Elena-Diana Spiridon

· Unirea Bucovinei, responsabil prof. Ioan Arsintescu

· Transilvania în Primul Război Mondial, responsabil prof. Roxana Filip

· Unirea Transilvaniei (Adunarea de la Alba-Iulia), responsabil prof. Constantin Paşcu

- Dezbatere pe tema „Prea mari pentru o ţară mică”, pps. cu români geniali;

- Program artistic „Cântece ce ne-au însoţit istoria “ (cântece şi poezii patriotice) ;

Invitat: prof. Vasile Vrînceanu

ZIUA VANATORILOR DE MUNTE

2011-11-06T16:26:00.000+02:00

De vorba cu un general...NECULAI PRUTEANU

2011-11-06T16:04:00.002+02:00

„Întâlnire…

cu un general

de rÃzboi„

INVITAT

Ø generalul maior (r)
Neculai Pruteanu, vicepreşedintele
Asociaţiei Naţionale a
Veteranilor din România şi
preşedintele filialei Neamţ a Asociaţiei

Joi, 20 octombrie 2011, ora 11.00-11.30,

Sala de Festivităţi a COLEGIUL TEHNIC „ION CREANGĂ”

Holocaustul intre comemorare si educatie

2011-11-06T15:59:00.000+02:00

Holocaustul
MOTTO:„Nemurirea oamenilor s-ar stinge de n-ar avea în cuget amintirea trecutului.”Otto Adler, supravieţuitor a Holocaustului
PROGRAM
~ expoziţie de imagini pe tema „Holocaustul în imagini”, prof. Elena Diana Spiridon
~ prezentare referat „Holocaust, un cuvânt insuficient”, prof. Ioan Arsintescu
~ prezentare materiale documentare Scoala de Vara de la Sighet 2011, prof. Ioan Arsintescu

Coordonatori activitate
Prof.istorie Ioan Arsintescu
Prof.istorie Elena-Diana Spiridon
Bibilotecar Magda Spiridonescu

ZILELE COLEGIULUI TEHNIC ION CREANGA TG. NEAMT

2011-11-06T15:56:00.001+02:00

CE INSEAMNA SA FII ELEV LA COLEGIUL TEHNIC ION CREANGA?
CE INSEAMNA SA FII PROFESOR LA COLEGIUL TEHNIC ION CREANGA?

CE INSEAMNA SA FII ELEV LA COLEGIUL TEHNIC ION CREANGA?
CE INSEAMNA SA FII PROFESOR LA COLEGIUL TEHNIC ION CREANGA?

9 MAI ZIUA EUROPEI, ZIUA INDEPENDENTEI DE STAT A ROMANIEI

2011-11-06T15:56:00.000+02:00

LA MULTI ANI, EUROPA!!!

24 ianuarie si in orasul Tg.Neamt

2011-01-28T20:33:00.003+02:00

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce la 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie este ales şi domn al Munteniei.

Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: "A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o dorinţă sfântă". Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Al.I.Cuza "spre mărirea patriei", "spre fericirea românilor".

M. Kogalniceanu spunea: "Alexandru Ioan Cuza nu are trebuinta de istoriograf. El singur si-a scris istoria, prin legi, prin actele cu care a facut un stat, o societate, alta decat aceea ce i-a fost dat,cand l-am proclamat Domnitor."

UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

2011-01-28T19:55:00.005+02:00

“Cata vreme va avea tara aceasta istorie, cea mai frumoasa pagina va ramane acea a lui Alexandru Ioan Cuza". Mihail Kogalniceanu

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
-Prezentarea evenimentelor istorice desfăşurate în anul 1859, susţinere de referate şi pps.-uri, de către elevi pe temele:
•„Divanurile Ad-hoc”, responsabil prof. Elena-Diana Spiridon;
•„Unirea Principatelor Române", responsabil prof. Roxana Filip;
•„Viaţa lui Alexandru Ioan Cuza”, responsabil prof. Constantin Paşcu;
•„Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza”,responsabil prof. Ioan Arsintescu;
~ "Alexandru Ioan Cuza si noul stat roman modern", Geanina Sfarghie, eleva in clasa 12D;
-Realizarea expoziţiei de carte „Medalion Alexandru Ioan Cuza”, responsabil bibliotecar Magda Spiridonescu;

"...Veşnica lui amintire… nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I Cuza". Mihail Kogălniceanu

Sarbatori fericite!

2010-12-28T16:25:00.002+02:00

Mesajul nostru de sarbatori este:

"Dumnezeu sa va calauzeasca pasii spre infaptuirea de lucruri mari si bune!Fie ca anul 2011 sa va aduca multe bucurii si impliniri!LA MULTI ANI!"

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

2010-12-01T14:45:00.003+02:00

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!
Ziua Naţională a unui popor nu înseamnă montaj literar, nici paradă militară, nici discursuri scrise de consilieri şi nici simpozioane. Nici steguleţe la toate geamurile, nici artificii roşii, galbene şi albastre.

Faceţi un exercitiu. Oriunde v-aţi afla, în piaţă, la defilare sau la bibliotecă, încercaţi să răspundeţi, singuri, în faţa propriei conştiinţe, la următoarea întrebare: De ce e 1 Decembrie Ziua Naţională a României?

Dacă gasiţi rapid un răspuns, înseamnă că aţi ştiut mereu de ce. Înseamnă ca aveţi România la îndemână, după fiecare colţ.
Oricum, timpurile s-au schimbat, simbolurile s-au prăfuit, făuritorii României Mari dorm sub brazdă. Secolul trecut e deja departe, unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu România este o filă în cartea de istorie.
Dar rămâne... oriunde ROMÂNIA.

Este istoria noastră strânsă în câteva versuri...sunt trăirile neamului nostru...este istoria românului.
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

"Clopotul Reîntregirii"
v. Adrian Păunescu
m. Ştefan Hruşcă
"1.Bat clopote cantand reîntregirea
Si sufletul ia foc in clopotari
Întâi decembrie ne e unirea
Şi stralucirea României Mari
Mihai Viteazul intră-n catedrală
Şi are harta Daciei în mâini
Într-însul Burebista se răscoală
Şi-apoi pe vatra lui se nasc români

R: Cât flamura roş-galbenă-albastră
Ne este prag şi steag şi ideal
Veniţi români, veniţi la Mecca noastră
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal

2. Şi iar începe clopotul să bată
Şi sângerează sutele de ani
În osul naţiei se-aude-o roată
Muscând din Horea, Cloşca şi Crişan
Şi iar la Alba Iulia ni-i flancul
Pe care ardem şi ne batem toţi
Când dinspre Apuseni răsare Iancu
Ca un Isus Cristos cu chip de moţ

3. Dar e un an care nicicând nu trece
Un an pe care-n veci îl vom dori
O mie nouă sute optsprezece
Al nostru an de fiecare zi
Ne fie el de-a pururea an-noul
În lupta cu problemele de azi
Cântăm din Alba Iulia eroul
Pe reîntregitorul cel viteaz."
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!!!

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!!!

Materialele sunt preluate de pe site-ul www.youtube.com;

1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2010

2010-12-01T14:06:00.007+02:00

Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Tg. Neamţ
Catedra de Istorie- Geografie

1 DECEMBRIE 1918 – 1 DECEMBRIE 2010

Ziua 30 noiembrie 2010, ora 12.00
” 1 Decembrie ~ Ziua Naţională a României
~ să nu uităm că suntem români... ”

MOTTO:"Definiţia patriei ~ “Doi oameni au o patrie dacă există undeva un mormânt al unui strămoş comun care a murit pentru ca ei să trăiască liberi”.

- Expoziţie de carte „ Marea Unire”, responsabil bibliotecar Magda Spiridonescu

- Prezentarea evenimentelor istorice desfăşurate în anul 1918, susţinere de referate şi pps.-uri, de către elevi pe temele:
• Unirea Basarabiei, responsabil prof. Constantin Paşcu
• Unirea Bucovinei, responsabil prof. Elena-Diana Spiridon
• Transilvania în Primul Război Mondial, responsabil prof. Ioan Arsintescu
• Unirea Transilvaniei (Adunarea de la Alba-Iulia), responsabil prof. Roxana Filip

- Dezbatere pe tema „Prea mari pentru o ţară mică”, pps. cu români geniali;

- Reprezentarea tricolorului românesc prin figuri origami, responsabil prof. Roxana Lipan

- Program artistic „Cântece ce ne-au însoţit istoria“ (cântece şi poezii patriotice);

SAPTAMANA EDUCATIE GLOBALE 2010

2010-12-01T13:39:00.007+02:00

COLEGIUL TEHNIC “ION CREANGĂ” TG. NEAMŢ
CATEDRA de ISTORIE-GEOGRAFIE
SĂPTĂMÂNA EDUCAŢIEI GLOBALE 13-21 nov.2010
“PACE ŞI NONVIOLENŢĂ PENTRU COPIII LUMII”

"RĂZBOIUL ÎN OCHII UNUI COPIL"

Marţi, 16 noiembrie 2010, ora 13.00, C.D.I.

MOTTO:“Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii; căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinţi, iar în timp de război, părinţii pe copii.” Herodot

ARGUMENT:
Slabiciunea lumii occidentale în faţa provocărilor teroriste de orice natura ale acestui început de secol XXI este dată şi de acest pacifism radical pentru care orice soldat este un potenţial ucigaş, de o "luptă pentru pace" orientată prea adesea impotriva propriei societăţi - cea care garanteaza de fapt toate acele drepturi şi valori care constituie lumea democratică. Victimele acestei lumi sunt copiii noştri.
"Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui să începem de la copii."(Ghandi)
Pacea este cea mai favorabilă stare pentru omenire, păcii opunându-i-se în permanenţă războiul şi violenţa. Pacea este în primul rând o stare interioară; ca să existe pace, toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului trebuie să fie perfect echilibrate şi armonizate. Omenirea are nevoie de mai mult decât tratate de pace, ineficienţe, care vor fi încălcate cândva. Mintea copiilor trebuie educată mai întâi, în spiritul păcii şi nonviolenţei. Să nu lăsăm ca în loc de jucării să fie înconjuraţi de grenade, bombe, munţie.
"Timpul nu-mi mai este aliat" adevărat căci numai ochii de copil mai ştiu să-nduplece timpul.
Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!" „Trei feţe”, de Lucian Blaga

PROGRAM:
• EXPOZIŢIE „SITUAŢIA COPIILOR ÎN RĂZBOI”, responsabil prof. Elena Diana Spiridon si elevii din clasa a X-a D;
• PROIECTE/ PREZENTĂRI POWER-POINT „RĂZBOIUL ŞI INOCENŢA”, responsabil prof. Filip Roxana si elevii clasei a XI-a C;

RESPONSABILI ACTIVITATE:
- prof. Filip Roxana
- prof. Elena-Diana Spiridon
- bibliotecar Spiridonescu Magda

ISTORIA intre trecut, prezent si viitor

2010-11-07T19:47:00.003+02:00

"Istoria, pe scurt, este o analiză a trecutului cu scopul de a înţelege prezentul şi de a ne călăuzi comportamentul în viitor." Sidney E. Mead

Un om ce si-a pretuit patria si neamul...

2010-11-07T19:36:00.002+02:00

ADRIAN PĂUNESCU

SUNT EGOIST, NU POT TRĂI FĂRĂ PATRIE

Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
De câte ori am fost despărţit de ea,
Abia aşteptam să mă întorc şi s-o simt,
S-o gust, s-o miros, s-o cuprind,
Bineînţeles că nu am cunoscut-o
Până la capăt niciodată,
Dar ceva mi-a dat sentimentul
Că am o zare de sprijin,
Un pământ de mormânt,
O intimitate indescifrabilă.

Cu cât îmbătrânesc şi mi-e mai frig,
Cu atât simt nevoia unei camere simple,
Cu sobă mare şi cu cineva,
Mai bătrân decât mine, îngrijindu-mă.

Nu mai vreau complicaţii, mi-e destul să mă luminez
De bucuriile elementare,
O bucată de pâine, o cană cu apă, un foc într-o sobă,

O rudă trebăluind alături
Şi, mai ales, patria,
Nenorocita şi geniala mea ţară
În care, deşi nimic nu merge,
Îmi vine tot mai mult să trăiesc
Şi, dacă nu se poate altfel, să mor.

Spune-mi, tu,
De ce crezi că atâţia dintre noi au plecat?
Te-am întrebat.
Şi tu mi-ai răspuns: din egoism.
Şi eu ţi-am tăiat-o scurt:
Nu se poate vorbi de egoism,
Egoismul cel mai mare e să ai o ţară,
Să te simţi acasă
Să-ţi doreşti toată viaţa o cameră mare de lemn,
Cu sobă arzând şi cu cineva mişcându-se de colo-colo,
Ca şi când ar şi face câte ceva.
Să le simţi pe toate acestea
Şi să ţi se pară imposibil ca ele să nu mai fie.

Nu ştiu exact culoarea ţării mele.
E undeva între culori, deasupra culorilor,
Dar este şi, fără s-o numesc, o deosebesc de toate,
Dimineaţa când mă ridic din somn
Şi caut cu ochii înţelesul locului unde mă aflu,
Ştiu dacă sunt sau nu în ţara mea,
M-am mai şi înşelat uneori,

M-au indus în eroare nişte peisaje de lângă fereastră,
Dar mi-am revenit îndată
Dacă nu o mai recunoşteam ca peisaj,
Ţara mi-era de îndată veşmânt
Şi, dacă nici ca veşmânt nu-mi ajungea,
Îi simţeam aerul.
Şi dincolo de aer simţeam ceva ce nu încape în simţuri.

Acea intimitate care te poate vindeca de nevroză,
Acea intimitate care îţi poate fi suficientă
Când ai pierdut totul,
Acea intimitate care seamănă
Un pic cu tata, un pic cu mama
Şi, în rest, cu iarba mormintelor.
Sunt egoist, îmi iubesc patria,
Mintea mea e prea mică pentru a o înţelege,
Dar sufletul meu are îndărătnicia să o cuprindă întreagă
Şi dacă din ea nu ar rămâne decât un pat de spital
Eu tot aş iubi-o, ca pe un întreg glob pământesc.

Dimineaţa deschid ochii şi o caut
Şi după ce o simt, pot închide ochii la loc
Şi pot să mă concentrez,
Lucrând la capodopera mea,
Care e lacrima.

Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de voi toţi,
Care nu mă iubiţi, ci doar aveţi, din când în când,
Câte ceva să-mi cereţi.
Dar eu nu pot trăi fără această Românie nefericită,
Pe care nici n-am tăria să cred
Că aş putea-o face fericită, cu faptele mele.

Nu, ţara nu poate fi iubită la modul condiţional,
Ea nu e operaţiune de bancă,
Industrie agonică sau negustorie de steaguri,
Ea e fatalitate, ea e intimitate, ea e viaţă şi moarte,
Ea începe acolo unde toate celelalte sfârşesc,
Ea e dreptul nostru ultim, la egoism.

Într-o toamnă, când nu mai cad frunzele, ci cad copacii
Şi frunzele stau încremenite în aer,
Ca nişte criterii
Şi Dumnezeu se plânge de dureri reumatice,
Pe laviţa pe care a aţipit
Şi l-a surprins, în somn, bruma,
Mă gândesc la mine şi, fără să vreau,
Ajung să mă gândesc la patrie,
Intimitatea cerului cu lacrima mea.
27 octombrie 2002

Un adevarat talent, un adevarat artist, poet, patriot, un om in adevaratul sens...

Pentru sufletul vostru urmariti:

http://paunescuadrian.blogspot.com

http://www.andreipaunescu.blogspot.com

http://www.adrianpaunescu.ro

3 NOIEMBRIE ~ „Ziua vânătorilor de munte”

2010-11-03T14:43:00.002+02:00

“Neamul devide etern prin cultul eroilor." Nicolae Iorga

3 Noiembrie reprezintă pentru oraşul Târgu Neamţ, sărbătoarea care marchează constituirea în anul 1916, a primului batalion de vânători de munte din Armata Română, ca unitate de elită care să intervină în situaţii extreme. La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr.294, a decis ca Şcoala Militară de Schiori din Bucureşti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanţi. Această decizie se impunea cu strigenţă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat cât de necesare erau, pentru obţinerea succesului, trupe de elită, cu instrucţie specifică luptei în munţi şi cu nivel sporit de iniţiativă la nivel batalionar.

Iniţial acest batalion a luat fiinţă la Bucureşti, iar după căderea capitalei României este dirijat spre Vălenii de Munte, iar după înfrângerea de pe Argeş i se schimbă destinaţia spre Tg. Neamţ.

La 3 decembrie 1916, vânătorii de munte şi-au început marşul spre garnizoana Târgu Neamţ; au parcurs aproape 500 de km. Au ajuns la destinaţie la 3 ianuarie 1917, după alte surse aceştia ar fi ajuns la 21 decembrie 1916, fiind întâmpinaţi cu bucurie de populaţia şi de oficialităţile oraşului. Regimentul Vânătorilor de Munte a fost întâmpinat la Târgu Neamţ de regimentul rus 75 aflat aici în rezervă. Pe 9 ianuarie 1917, printr-un alt Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte, organizat pe 5 companii de puşcaşi a câte 300 de ostaşi şi 2 companii de mitraliere şi o secţie de transmisiuni.

Sub atenta instruire a corpului ofiţăresc în frunte cu maiorul Virgil Bădulescu, cel ce era rapid în mişcări „ca o minge” , printr-o muncă stăruitoare de instruire, în iarna şi primăvara anului 1917, depăşindu-se toate greutăţile inerente situaţiei în care se afla ţara, s-a reuşit să se facă din vânătorii de munte, batalion bine pregătit „nefiind cu nimic mai prejos de faima celebrilor alpini francezi sau germani.”

În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos - împădurit. Ordinul de luptă a venit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Cireşoaia si Coşna. Acesta a fost botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă.

Drapelul de luptă a fost decorat în Primul Război Mondial cu ordinul Mihai Viteazul la 2 aprilie 1919 la Târgu-Neamţ „pentru curajul şi avântul excepţional cu care ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii batalionului au atacat şi înfrânt pe inamic, în ziua de 30 iulie 1917. Acest eroic batalion s-a distins prin aceleaşi virtuţi militare şi în crâncenele lupte ce s-au dat în zilele de 27-29 august 1917 în sectorul Pârâul Fundul-Bogata”.

După 20 de ani, de la formarea acestui batalion, veteranii de război din Târgu Neamţ au luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat acestui eveniment. Inaugurarea lui s-a făcut la 28 iulie 1939, în prezenţa regelui Carol al II – lea, şi a primului ministru din acea vreme Armand Călinescu, generali, ofiteri superiori ai corpului de armata al vanatorilor de munte, oficialitati ale judetului si multi locuitori din oras si din imprejurimi.

Monumentul este situat pe o terasa largă creată artificial pe Culmea Pleşului, în anul 1936, la o altitudine de 491 m pentru a putea fi observat cu uşurinţă.

Monumentul realizat de arhitectul Theodor Burca a fost ridicat pentru a comemora jertfa eroilor neamului din Primul Razboi Mondial. A fost inaugurat în 1939 de Regele Carol al II-lea. Acest monument-mausoleu a fost construit la propunerea Societăţii „Cultul eroilor”, cu sprijinul „Comitetului de iniţiativă al vânătorilor de munte”.

Lucrarea are un soclu bine proporţionat, cu înălţimea de 16 m, sugerând prin forma sa terminală un foişor de observator. Pe laturile monumentului sunt trei plăci de marmură: una aminteşte data de 27 iulie 1917, când vânătorii de munte pleacă pe linia frontului; o placă mare cuprinde numele celor 72 „vânători de munte căzuţi pe câmpul de onoare”, şi a treia cuprinde textul dedicat dezvelirii monumentului.

Pe soclu mai sunt două basoreliefuri, realizate în bronz de către Theodor Burca. Unul prezintă o femeie inaripată, îmbrăcată în haine de roman, cu o spada la şold, în mişcare, ce face un salt de pe un vârf de munte. Ea simbolizeaza România. În mâna stânga ţine stema României sprijinită pe umăr, iar în mâna dreaptă întinsă are o coroniţă de lauri. Al doilea basorelief prezintă militari români avântându-se în luptă, cu casca pe cap şi cu baioneta la armă.

Pe o treaptă superioara a soclului se afla un vultur mare, din bronz, ce-şi ia zborul către vest, la fel ca ostaşii primului batalion de vânaăori de munte porniţi spre frontul de luptă. În partea de nord, apare la suprafata cripta mausoleului, sub forma unui mormant, cu lespedea neagra, cu o cruce albă pe ea. Este mausoleu, fiindcă este un monument funerar, de proporţii mari. Monumentul - mausoleu a fost renovat în 1990 şi anual, la 3 noiembrie, este sărbătorită „Ziua vânătorilor de munte”.

“Gradul de cultură şi civilizaţie al unui popor se vede în felul cum ştie să-şi cinstească erorii…”(Dr.Vasile Saftu-Braşov, 1921)

Din partea Colegiului Tehnic "Ion Creanga" un pios omagiu au adus VANATORILOR DE MUNTE, clasele a XI-a A si a XI-a C, alaturi de profesorii de istorie Constantin Pascu, Roxana Filip si Elena-Diana Spiridon.

"Neamul devide etern prin cultul eroilor." Nicolae Iorga

25 OCTOMBRIE 1944 - 25 OCTOMBRIE 2010

2010-10-31T11:22:00.002+02:00

25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua când armata română şi-a îndeplinit menirea firească, aceea de a readuce în hotarele ei patria care a zămislit-o.
Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, data de 25 Octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.

25 octombrie 1944 – 25 octombrie 2010

„Glorie ostaşilor armatei române căzuţi în luptele pentru eliberarea patriei” ~ 66 de ani de la eliberarea Ardealului şi alungarea horthiştilor de pe teritoriul Patriei;

Deci, 25 Octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat iniţial de administraţia sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului Groza, pe 06.03.1945), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata Română a trăit un moment înălţător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Recunoaşterea importanţei zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei Române şi istoria naţională, în ansamblul ei, este pusă în evidenţă şi de faptul că autorităţile timpului şi-au asumat chiar riscul unor speculaţii nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.

La momentul respectiv comandantul Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, adresându-se militarilor din subordinea sa, consemna în Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944, următoarele: "La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi (...). Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump (...), eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării".

LA 25 OCTOMBRIE 1944, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au degajat, la Großkarol, prin glisare fonetică „Carei“, ultima fâşie de pământ 100% românesc aflată sub ocupaţia aliaţilor de până-mai-ieri ai ţării noastre (Germania şi Ungaria), încununând astfel lupta şi jertfa zecilor de mii de combatanţi pentru eliberarea unei bune părţi a Ardealului.

Astfel s-a reocupat întreg teritoriul de 43.492 kmp, revenit României în 1919 la masa verde în urma dezmembrării Ungariei şi mai apoi retrocedat parțial acesteia, prin semnătura pusă de Ministrul de Externe Român M. Manoilescu pe documentul final al Acordului Trilateral de la Viena, refăcându-se în partea de Vest hotarele de stat în conformitate cu revendicările României. O zi mai târziu, la 26 octombrie, Ministrul de război, generalul Mihai Racoviţă, declara:“Românii, cu mic, cu mare, tresaltă la sunetul trâmbițelor biruitoare. Ardealul a revenit astăzi, prin lupta dreapta si jertfa vrednica, la trupul din care a fost rupt“.

Ziua Armatei este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru, de obiectivele şi sentimentele Armatei Române, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate teritorială.

COMPLEXUL MEMORIAL CAREI Complexul monumental ridicat în memoria eroilor din cel de-al doilea război mondial s-a construit într-o piaţă frumoasă din localitate şi este creaţia sculptorului român Vida Gheza şi a arhitectului Anton Dâmboianu. Se numără printre cele mai impunătoare şi reprezentative monumente ridicate pe teritoriul ţării noastre întru slava eroilor români care şi-au jertfit viaţa în luptele pentru alungarea horthyştilor unguri de pe teritoriul Patriei. A fost dezvelit în anul 1964, cu prilejul împlinirii a două decenii de la alungarea trupelor duşmane de pe ultima brazdă de pământ românesc.

„Glorie ostaşilor armatei române căzuţi în luptele pentru eliberarea patriei.”

Iesirea unui artist de pe scena vietii...NICOLAE POPA

2010-10-31T09:28:00.014+02:00

Poate oricine si-a pus aceasta intrebare.... Cum arata un mester popular, un artist al trecutului, prezentului si viitorului?... poate atunci cand in jurul tau ai beton, cladiri imense..."modernizare", si totusi ceva ne intoarce in trecut, la rustic si traditie, la traditional si simplu...
Imi pare rau ca am ajuns sa vizitez cel mai mare muzeu de artă populară particular din România atunci maestrul măştilor, sculpturilor în lemn şi piatră, al costumelor populare - Nicolae Popa - de la Târpeşti ne-a părăsit.
Nicolae Popa, cel care in timpul vietii a "adunat" franturi de istorie la el acasa, a plecat spre alte lumi, lasandu-ne mostenire o lectie de viata....cum sa iti iubesti patria si neamul prin fapte....cum sa asezi pe harta tarii locul natal. Am ramas impresionata ce inseamna o viata dedicata traditiei populare,un muzeu la care s-a muncit mult, pe parcursul zecilor de ani, unde s-a pus suflet atat de către soţii Popa, dar şi de către copii şi nepoti...eu sunt unul dintre cei care poate din diverse motive nu au ajuns sa viziteze comoara, locul unde trecutul si prezentul stau impreuna...
Locul e mirific, exista un parâu in spatele casei, acolo veţi găsi şi întrarea principală în curte, de acolo intrati intr-un alt spatiu...dar e foarte usor sa va intoarceti in timp cu placere...
Am ajuns la muzeu in ziua inmormantarii, 23 octombrie 2010 si am ramas marcata...am vazut pereti intregi de diplome, ce reprezinta aprecierea artistului popular Nicolae Popa, am vazut o parte din tezaurul strans in decursul vietii...si mi-am propus sa ma intorc intr-o zi...
DUMNEZEU SA IL ODIHNEASCA!
Am sa las imaginele sa vorbeasca...

NICOLAE POPA ~ un distins artist popular

NICOLAE POPA ~ este un simbol pentru Tarpesti

NICOLAE POPA ~ un nume pentru tinutul Neamt

NICOLAE POPA ~ un nume pentru ROMANIA

NICOLAE POPA ~ un creator de istorie

NICOLAE POPA ~ un artist al trecutului, prezentului si al viitorului

NICOLAE POPA ~ o lectie de viata

"Daca o imagine înseamna o mie de cuvinte, atunci probabil ca o vizita înseamna o mie de imagini...", deci sa mergem la Tarpesti, la NICOLAE POPA...

Club Bilderberg , "guvernul mondial nevăzut"sau "Stăpânii lumii"

2010-10-30T17:31:00.002+03:00

Destinul omenirii se decide dintr-un singur centru de putere ocult, ce reuneste elitele planetei.Prinsi cu grijile, nu mai observam ca proximitatea se schimba pe traiectorii halucinante si punem prea repede asta pe seama unei evolutii naturale ori a fatalitatii. Uitam sa mai intrebam. Iar daca primim raspunsuri, refuzam sa credem. Insa daca ni s-ar demonstra ca un grup de oameni, membri ai unei societati secrete, sunt raspunzatori de mortile fiilor nostri in transeele razboaielor transnationale sau de crizele mondiale, ca tainicele personaje dicteaza din umbra pretul painii, al benzinei sau absenta de maine a locurilor noastre de munca, poate ca am deveni mai atenti.
Clubul Bilderberg este o invitaţie-neoficială anuală, o conferinţă de aproximativ 130 de invitaţi, dintre care majoritatea sunt persoane de influenţă în ceea ce priveşte domeniul politic, afaceri şi bancar.
Ideea creării grupului Bilderberg datează din anul 1952, dar prima conferinţă a avut loc doi ani mai târziu, şi la ea au fost invitate 130 de personalităţi din lumea academică, din mediul de afaceri dar şi din politică. Membrii clubului, oameni politici, magnaţi, bancheri şi jurnalişti din diverse ţări şi-au spus ei înşişi “Clubul Bilderberg”. Cea mai puternică organizaţie “vizibilă” implicată în conducerea lumii a avut întâia sa conferinţă în noaptea de 29 spre 30 mai 1954, la hotelul Bilderberg din Oosterbeek, Olanda, hotel de la care şi-a luat şi numele. Conform celor mai multi istorici si autori, prinţul Bernhard de Olanda ar fi cel care a fondat oficial Grupul de la Bilderberg.
Prima conferinţă Bilderberg a avut loc la Hotel de Bilderberg, lângă Arnhem, în Olanda , de la 29 mai la 31 mai 1954.
Cea mai recentă întâlnire a enigmaticului şi secretosului Club Bilderberg a fost găzduită săptămâna trecută de hotelul Astir Palace, din Atena. Sute de poliţişti greci, cu maşini, motociclete şi elicoptere au supravegheat în permanenţă zona, iar împrejurimile clădirii sunt un perimetru, intens vegheat. Reuniunea a fost dominată de finanţişti: Timothy Geithner, secretarul trezoreriei americane, Robert Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale, Jean-Claude Trichet preşedintele Băncii Centrale Europene şi Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene. Ce s-a discutat acolo va rămâne însă, ca de fiecare dată, un nou mister pentru cei mulţi…Se ştie totuşi că au participat şi lideri politici, capete regale şi oameni de afaceri cu succes mondial.
Deşi înfiinţat acum jumătate de secol, se cunosc foarte puţine informaţii exacte despre acest forum elitist. În context, nicio sursă, din păcate, nu e sigură, fiindcă nu există posibilitatea să fie verificată. De aceea prudenţa în afirmaţii este recomandabilă. Faptul că reuniunile au caracter absolut confidenţial şi că nu sunt mediatizate a făcut ca de mult timp clubul să fie considerat o societate secretă, în jurul căreia s-au ţesut tot felul de legende. Printre reproşurile care i se aduc- teama de a vedea o structură ce reuneşte un număr mic de persoane influente şi puternice, că ia decizii importante în politică şi în economie, fără niciun control democrat din partea altcuiva. După căderea imperiului sovietic, ceea ce se reproşează acestui puternic lobby este orchestrarea mondializării economiei.
„Intre brandy, dezbateri de dupa-amiaza si bai in piscina, stam la taifas. Aparent, toate intalnirile par prietenesti si nu se deosebesc cu nimic de o intalnire informala intre cunoscuti, cu exceptia unui detaliu subtil: aici nu se discuta fotbal, ci geopolitica. Iar cei care iau cuvantul nu sunt tati de familie ori directori agresivi care incearca sa se relaxeze intr-un hotel de lux, ci barbatii cei mai puternici ai planetei", nota lordul britanic Patty Ashdown in prima sa carte de memorii politice, dupa ce a participat, in 1989, la intrunirea Clubului Bilderberg de la Santiago de Compostela - Spania.
Grupul BILDERBERG
Din această organizaţie fac parte cam 180 de personalităţi politice, culturale, economice, universitare, mass-media s.a.m.d .
Bildelbergers se întrunesc în fiecare an în luna mai, alternativ în Europa şi America, aproape 50 de ţări.
Câţiva dintre cei mai importanţi reprezentaţi :
- Agnelli, Giovanni (sef FIAT);
- Brzezinski, Zbigniew (preşedinte al Comisiei Trilaterale şi important agent Rockefeller);
- Bush, George (fost şef CIA, fost şef CFR, fost preşedinte SUA, Comitetul celor 300);
- Carrington, Lord (G.B.) (Comisia celor 300, Kissinger Associates, fost preşedinte NATO);
- Dulles, Allen (fost şef CIA);
- Clinton, Bill (fost preşedinte SUA, CFR, Comisia Trilaterală);
- Ford, Henry II;
- Gonzales, Felipe (secretar general al Partidului Socialist spaniol şi mai târziu prim ministru);
- Kissinger, Henry (şi membru al lojei italiene P2);
- Mc Namara, Robert (Banca Mondială);
- Reuther, Walter P.;
- Rockefeller, David;
- Rockefeller, John D.;
- Rockefeller, Nelson;
- Rothschild, Baron Edmund de;
- Tindemanno (fost prim ministru al Belgiei);
- Warburg, Eric D.;
- Worner, Manfred (NATO).
Grupul Bilderberg este structurat pe trei niveluri :
1. „Cercul exterior” este foarte extins. Practic peste 80% din participanţii la reuniuni nu cunosc decât o parte din strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei, deci fac parte din cercul exterior.“Cercul exterior” este cel mai larg, cuprinzând 80% din participanţii la reuniuni. Potrivit Consiliului federal elveţian, care răspundea în 2003 unei întrebări din partea parlamentului, “conferinţele Bilderberg sunt un forum în care se schimbă păreri despre principalele subiecte de actualitate, din domenii diverse, între membrii diferitelor guverne, diplomaţi, politicieni, bancheri, economişti, oameni de ştiinţă, editori de mari publicaţii. (…)” În plus, “obiectivul fiecărei conferinţe îl constituie discuţiile libere şi deschise. Participanţii îşi apără în aceste întruniri opiniile personale şi nu vorbesc în numele guvernelor lor. Aceasta este raţiunea pentru care organizatorii renunţă la comunicatul care ar popularize discuţiile purtate în timpul reuniunilor”.
2. Comitetul director (Steering Comitee), al doilea nivel, este mult mai restrâns. Acest nivel este alcătuit din aproximativ 35 de membri, exclusiv europeni şi americani. Ei cunosc în proporţie de 90% obiectivele şi strategia grupului. Membrii americani ai acestui nivel sunt de asemenea şi membri în CRE - Consiliul Relaţiilor Externe (în engleză Council on Foreign Relations - CFR. Le Steering Committee (“comitetul director”) este un cerc mai puţin închis decât primul şi are în jur de 35 de membri, exclusiv europeni şi americani.
3. Comitetul Consultativ Bilderberg, al treilea nivel, este nucleul acestei grupări. El este alcătuit din 12 membri, singurii care cunosc în totalitate strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei.Bilderberg Advisory Committee (“comitetul consultativ”) constituie cercul central, cu vreo 20 de membri.

Elita politică a lumii se întâlneşte în fiecare an, spun unii ca într-un ritual, în cele mai luxoase hoteluri şi reşedinţe private din Europa, iar o dată la 4 ani, în Statele Unite sau Canada. Numele participanţilor este ţinut întotdeauna în secret, dar ei sunt bancheri din toată lumea, baroni ai trusturilor de presă de mare calibru: The Economist, The Financial Times, Newsweek, La Republica, Corriere della Sera, New York Times etc, demnitari din diverse ţări, premieri, capete încoronate şi lideri politici.Clubul Bilderberg, artizan al noii ordini mondiale, cum spun unii analişti politici, domină lumea. Specialiştii în “politici oculte” chiar şochează, considerând grupul drept cel mai înalt for de conducere al ”marilor preoţi ai capitalismului”.
Motivele pentru care unii politicieni şi ziarişti definesc Grupul Bilderberd ca fiind “Guvernul mondial nevăzut” sunt legate de cele trei scopuri formulate de prinţul Bernhard în anul 1954: crearea unui Guvern mondial la începutul mileniului trei, globalizarea economică şi crearea unei armate globale care să intervină rapid dacă apar, undeva pe planetă, mişcări de opoziţie. Se spune că James P. Wartburg, bancher şi consilier financiar al preşedintelui Franklin D. Roosevelt, ar fi declarat, atunci, furios: “Fie că vreţi, fie că nu, vom avea un guvern mondial! Singura chestiune este dacă va fi acceptat sau impus”.Tot comitetul de conducere stabileşte şi politicile discutate în cadrul întrunirilor. La consfatuiri nu participă decât oameni care au dovedit loialitate Caselor Rockefeller şi Rotschild.
Orice plan al Grupului Bilderberg adoptat în decursul reuniunilor anuale a fost pus în practica în maximum 2 ani. Printre invitaţii întâlnirilor anuale din ultimul deceniu au fost şi conducătorii unor importante trusturi şi companii multinaţionale: IBM, Xerox, Royal Dutch Shell, Nokia, Daimler etc. În afara fondatorilor, prinţul Bernhard şi Joseph Retinger, adevăraţii stăpâni care au finanţat Clubul au fost multi-miliardarii David Rockefeller şi membri ai familiei Rotschild.
Scriitorul canadian Daniel Estulin afirmă în cartea sa despre Clubul Bilderberg, că organizarea acestui for elitist ar fi fost sprijinită de societăţi secrete. Comitetul de conducere al clubului are sediul in Elveţia şi stabileşte persoanele care vor participa la întrunirile anuale. Grupul are birouri şi la Leyde, în Olanda.
Eminenţele cenuşii, care au ţinut şi ţin frâiele politicii Grupului, sunt Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski, consideraţi de mulţi analişti politici internationali, ca fiind “stăpânii” Americii din ultimii 50 de ani. Autori precum Jan van Helsing consideră, spre exemplu, că Zbigniew Brzezeinski este “naşul” tuturor preşedinţilor americani, niciunul dintre aceştia nefiind instalat la Casa Albă, dacă nu prezenta girul său. La fel de important era Bernard Baruch, care până la moarte (20 iunie 1965), a fost recunoscut în cercurile “puterii oculte” ca fiind cel mai puternic om de pe planetă. Era un finanţist, speculant, om de stat, şi consilierul secret al preşedinţilor Woodrow Wilson şi Franklin D.Roosevelt. Fiindcă era complet independent de piaţa financiară, a fost poreclit “lupul singuratic de pe Wall Street”. Nimeni însă nu-şi putea explica ce surse avea averea sa uriaşă.
În zilele noastre, “creierul” oficial al Clubului Bilderberg, multimiliardarul David Rockefeller, a publicat în 1999 o carte autobiografică în care recunoaşte, voalat, că aparţine Clubului Bilderberg şi Comisiei Trilaterala, poate cea mai puternică armă a Grupului, aceasta fiind un for superior de conducere care concentrează “puterea politică, militară, economică şi administrativă a Europei Occidentale, SUA şi Japoniei.
Jurnalistul britanic Jon Ronson mărturisea: “Membrii Grupului Bilderberg pe care i-am intervievat au recunoscut că de multe ori scandaluri, conflicte şi probleme internaţionale au fost influenţate de reuniunile grupului”.
Caracteristicile comune ale membrilor grupului sunt definitorii: aparţin celor mai bogate familii ale lumii, au studiat în aceleaşi universităţi, şi se spune că fac parte organizaţia cu caracter ermetic-conspirativ Skull and Bones. Cu toţii au afaceri prospere răspândite în toată lumea.

Senzationala carte-dezvaluire „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii", semnata de Cristina Martin, a aparut la editura Litera si costa 30 lei,.
Riscandu-si propria viata, jurnalista independenta argumenteaza o teza atat de simpla, incat pare de necrezut: in ultima jumatate de secol, sensul omenirii a fost decis si dramuit exclusiv dintr-un singur centru de putere ocult, ce reuneste elita economica, financiara, politica, militara si intelectuala a lumii. Nu din filantropie - ei intruchipeaza cinismul perfect. Nici pentru bani - banii sunt la ei. Ci numai pentru singurul tel care-i tine in viata: puterea absoluta. Ei sunt autorii si propovaduitorii globalizarii si ai Noii Ordini Mondiale. Ai trambitatei si falsei democratii care le intinde la picioare popoare, tari si resurse. „In spatele lumii, ascuns de ochii oamenilor de rand, in-tr-o ingrijoratoare tacere sepulcrala, un grup de taina se straduieste sa proiecteze si sa conduca destinele tuturor fiintelor de pe planeta. (...) In decursul a trei zile din luna mai sau iunie (...) se intrunesc, cu cea mai mare discretie, intr-unul dintre hotelurile cele mai luxoase de pe planeta", descrie Martin, adaugand: „Ei vor transforma Natiunile Unite intr-un guvern planetar, omogen, care nu va face diferenta intre tari, ci intre regiunile de pe glob, si va impune aceleasi legi unor culturi diferite. (...) Lumea unica de sub controlul acestor «stapani» trezeste fiori, din cauza asemanarii ei cu sistemul imaginat de catre George Orwell in «Ferma animalelor» si in «1984»".
Clubul Bilderberg este prima carte scrisa despre grupul care domina lumea si îti contoleaza viata, fiind rezultatul unor investigatii extrem de riscante, care dezvaluie adevaratele nume si intentii ale membrilor sai.

Ziua Naţională de Comemorare a Victemelor Holocaustului în România

2010-10-18T20:23:00.005+03:00

"Holocaust: O carte de învăţătură pentru întreaga umanitate!"

MOTTO: " Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să o poată purta, iar suferinţa Universului prea crudă pentru o singură inimă..."Oscar Wilde

Program:

Pornind de la ideea că uitarea nu este o soluţie, activitatea de Comemorare a Holocaustului cuprinde:
~ expoziţie de imagini pe tema „Holocaustul în imagini”, bibliotecar dna. Magda Spiridonescu;
~ prezentare comunităţii de evrei din Tg. Neamţ, <em>„Aspecte privitoare la comunitatea evreiasca din Tg. Neamt”em>, invitat dl. muzeograf Vasile Diaconu;
~ prezentare referat ”Holocaustul- cauze si efecte”, prof. Ioan Arsintescu;
~ prezentare pps.-ului „Ziua Naţională de Comemorare a Victemelor Holocaustului în România”, prof. Elena-Diana Spiridon, prof. Roxana Filip;
~ dezbatere pe tema ”Holocaustul un avertisment al istoriei”, coordonată de dl. prof. Constantin Paşcu;

Manastirea Bistrita ~ un loc plin de credinta si istorie!

2010-09-05T18:34:00.006+03:00

Mănăstirea Bistrița din județul Neamț a fost zidită la 1406 de către Alexandru cel Bun, care a înzestrat-o cu sate, moșii și odoare scumpe.
Ștefan cel Mare a zidit un turn-paraclis ce se păstrează până astăzi, fiind cel mai vechi edificiu din incinta actuală.
În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta.
La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.

Mărimea monumentală a bisericii este impresionantă: 41 m lungime, 15 m lăţime şi 36 m înălţime. Faţadele sunt decorate cu două şiruri de firide, chiar sub streşini, şi cu 19 nişe înalte şi elegante pe abside.

Mănăstirea Bistrița are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii fiind lucrată cu multă artă. Clopotnița a fost construită de Ștefan cel Mare și Sfânt la 1498. Se remarcă icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana, dăruită de Ana, mama lui Ioan Paleologu, împăratul Constantinopolului. Icoana facatoare de minuni este considerata ca dar al imparatului Manuel II Paleologul (1391-1425) si al sotiei sale Ana, facuta lui Alexandru cel Bun si Doamnei Ana (in 1407) in semn de recunostinta pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic in timpul vizitei efectuate de acesta in Moldova. Sfanta icoana a fost purtata prin satele Moldovei in timpul foametei din 1947.

In anul 1418, doamna Ana a fost inmormantata sub lespedea din gropnita bisericii, iar la 1 ianuarie 1432 a fost adus si Alexandru cel Bun, in mormantul de langa aceasta. Spre sfarsitul secolului, prin anul 1498, Sfantul Stefan cel Mare se trece si el pe lista ctitorilor acestui sfant locas de rugaciune. El va ridica o impunatoare clopotnita cu paraclis, dupa cum aflam din inscriptia votiva, asezata pe peretele sudic al constructiei:"Evlaviosul si de Hristos iubitorul Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit aceasta clopotnita si biserica aseza intr-insa, intru numele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Alba, pentru rugaciunea sa si a Doamnei sale, Maria, si a copiilor lor, in anul 7006 (1498), si tot in anul acela le-a si savarsit, in luna lui septembrie, 13 zile."

Urmatorul ctitor al Bistritei este Petru Rares care, in toamna anului 1538, a trebuit sa paraseasca tara, invadata de ienicerii lui Soliman Magnificul. Parasit de toti cei ai sai, fiul Sfantului Stefan cel Mare a gasit adapost la Manastirea Bistrita.

Lucrarile realizate de Petru Rares la Manastirea Bistrita s-au intreprins intre anii 1541-1546. Petru Rares a refacut zidul de incinta, cu turnul de la intrare, unde a amenajat un mic Paraclis cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae, a refacut casa domneasca, pe care a impodobit-o cu fresca si a extins paraclisul din clopotnita ridicata de Stefan cel Mare, adaugandu-i o nava sustinuta de elegante arce de zid. Tot lui Petru Rares i se datoreaza si cladirea de piatra din coltul sud-vestic al incintei, unde a functionat, pana in secolul al XIX-lea, o scoala domneasca si care gazduieste astazi muzeul manastirii.

Contributia lui Petru Rares la refacerea bisericii mari o gasim amintita in documentul din 1546, in care se mentioneaza: "am innoit din temelie sfanta manastire". Petru Rares, vorbind de "innoirea manastirii", s-a referit la intregul ansamblu de lucrari executate aici, deoarece actuala biserica a fost zidita de Alexandru Lapusneanu, dupa cum rezulta din inscriptia fixata in peretele sudic, sub o superba stema a Moldovei: "Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, s-a zidit aceasta biserica din Manastirea Bistrita, unde este hramul Adormirii Precistei si Prea Binecuvantatei Stapanei noastre, Maica Domnului si pururea Fecioara Maria, in zilele blagocestivului si de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, in anul sapte mii 62, luna mai in 26 zile (1554)."

Manastirea Bistrita a fost o puternica si rodnica vatra de spiritualitate si cultura medievala romaneasca, pana spre mijlocul veacului al XVIII-lea, cand, in anul 1677, Doamna Safta, sotia voievodului Gheorghe Stefan, inchina manastirea Locurilor Sfinte - Patriarhiei Ierusalimului, inaugurand o lunga epoca de instrainare si nechibzuita gospodarire, cand s-a pierdut si cea mai mare parte din patrimoniul care mai ramasese.

Evenimentele din 1821 au afectat si Manastirea Bistrita, chiar in biserica desfasurandu-se adevarate lupte intre turci si eteristi. Atunci, toate constructiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor si au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii si obiecte de cult. Doar masurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea calugarilor greci de aici.

Dupa aplicarea Legii secularizarii averilor din decembrie 1863 a luat sfarsit si "epoca de inchinare" a Manastirii Bistrita, deschizandu-se o lenta dar necesara actiune de renastere si reconstructie datorita careia stravechea ctitorie musatina a redevenit vatra de cultura si de viata ortodoxa de altadata, temeinic integrata in istoria tarii si in viata spirituala a poporului roman.

In anul 1932, cand s-a implinit o jumatate de mileniu de la stingerea din viata a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor si reasezate pe latura nordica a gropnitei sub doua bolti de piatra. Tot atunci, Manastirea Bistrita a fost gazda unei ample serbari nationale, omagiu peste ani adus celui care a intrat in istoria tarii sub numele de "parintele Moldovei".

Atat zidul de incinta cat si turnul de la intrare se datoresc lui Petru Rares (in perioada 1541-1546), constructiile similare din vremea lui Alexandru cel Bun, ale caror substructii au fost descoperite cu prilejul cercetarilor arheologice din 1972-1977, fiind distruse de tunurile lui Soliman Magnificul in 1538. Zidul de incinta a mai fost reparat si consolidat in 1777, de fata sa interioara sprijinindu-se vechile chilii, dupa cum dovedesc urmele de tencuiala pastrate pe latura nordica.

Pridvorul are doua usi de acces situate la sud si la nord, incadrate de chenare identice in forma de arc turtit, ca o acolada abia pronuntata. Intrarea utilizata este cea sudica, deasupra careia se afla stema Moldovei feudale si inscriptia votiva originara. Pridvorul este boltit dupa sistemul moldovenesc cu doua calote sferice sprijinite pe arce in consola si arce piezise cu pandantivi.

Spre sud-est se afla mormantul lui Ivascu Golescu, mare vornic din Tara Romaneasca, pretendent la tronul lui Petru Cercel, mort in pribegie la 20 decembrie 1584, in timp ce venea in Moldova la chemarea lui Petru Schiopul. La nord-est se afla mormantul atribuit cronicarului Grigore Ureche, mormant pregatit pentru tatal sau, Nestor Ureche, dupa cum rezulta din inscriptia de pe lespede: Aceasta groapa s-a gatit si facut din porunca dumisale Ureche Nestor, marele vornic al Tarii de Jos.

In afara acestor morminte, necropola domneasca de la Bistrita mai cuprinde - pe latura sa de miazazi - groapa lui Alexandrel, primul dintre fiii lui Stefan cel Mare, depus aici in 1494 si lespedea frumos impodobita a Doamnei Maria, sotia lui Stefan Lacusta, care a trecut in lumea celor drepti la 31 iulie 1542. Mai trebuie amintit ca in timpul ultimelor cercetari arheologice s-a mai gasit un mormant arhieresc, ce se presupune a fi al lui Iosif Musat, primul mitropolit al bisericii autocefale a Moldovei, ruda apropiata a lui Alexandru cel Bun.

Initiat inca din 1932, Muzeul Manastirii Bistrita si-a aflat implinire in vara anului 1984, cand s-au incheiat lucrarile de restaurare a fostei Scoli Domnesti a lui Petru Rares. Aici se pastreaza un mare numar de icoane din secolele XVI-XVIII, sculpturi si fresca descoperite in timpul cercetarilor arheologice, resturi din vesmintele domnesti si alte obiecte din necropola voievodala, monezi de epoca.

Scoala de Vara de la Sighet

2010-09-05T17:03:00.004+03:00

În perioada 12-19 iulie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet cea de a XIII-a ediţie a Şcolii de Vară, organizată de Fundaţia Academia Civică în colaborare şi cu suportul financiar al Fundaţiei Konrad Adenauer şi Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului cu sprijinul Institutului Polonez şi al Ambasadei Franţei în România. Rectorul Şcolii de Vară a fost istoricul Stéphane Courtois Moderator a fost Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. Cursurile Şcolii de Vară s-au desfăşurat în sala de conferinţe a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, la Sighetu Marmaţiei. De la colegiul nostru a participar elevul Dragos-Mihail Cojocariu, coordonat de dl. prof. Ioan Arsintescu.

Materialele publicate pe blog apartin elevului Dragos-Mihail Cojocariu.

Castelul blestemat de la Miclauseni in ceasul evlaviei

2010-08-01T09:08:00.005+03:00

Ati fost careva la superbul conac de la Miclauseni, recent renovat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, sub a carui obladuire este? E un loc superb efectiv, a fost construit pe la sfarsitul secolului XIX de printul Sturza si e unul dintre cele mai frumoase palate din Romania.Palatul Sturza este asezat in mijlocul unui parc superb, de zeci de hectare, langa care se afla si Manastirea Miclauseni. In jur sunt numai paduri, vreo 3 lacuri in care se poate si pescui, un adevarat rai.Intr-adevar, peisajul in care este situat conacul boierilor Sturza este mirific. Intorsatura de sosea catre satul Miclauseni si comuna Butea se deschide cu portile inalte de fier ale manastirii si ale castelului familiei de boieri Sturza. Drumul pietruit nu lasa sa se vada decat crenelurile conacului si turnul manastirii, in umbra copacilor din padure.Castelul a iesit din ruina si, desigur, din anonimat, pentru ca in anii comunismului el a functionat ca dormitor pentru copiii handicapati, fiind lasat intr-o stare jalnica. Este o mare binecuvantare daruirea acestui castel Bisericii, pentru ca astfel se implineste dorinta maicii Macrina (Ecaterina Serban Cantacuzino, nascuta Sturza, fondatoarea Manastirii Miclauseni), care este inmormantata in cimitirul manastirii.

Imprumutand elemente din stilul gotic, castelul Miclauseni a fost ridicat la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre George Sturza, a carui emblema de pe peretii castelului este inspirata din icoana Sfantului Gheorghe.Castelul a intrat in proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv a Episcopiei Romanului, in 1947, cand ultima descendenta a familiei de boieri Sturza, Ecaterina, devenita maica Macrina inainte de moarte, a donat tot parcul. Imediat dupa instaurarea regimului comunist, manastirea a fost desfiintata, iar in locul acesteia s-a deschis caminul pentru copiii cu deficiente mintale. In castel a functionat un centru pentru copii pana in 2001, cand acestia au fost mutati intr-un alt camin, in comuna Cozmesti. Un adevarat blestem pare a fi urmarit de-a lungul timpului castelul de la Miclauseni. Asa cum isi aduc aminte taranii in varsta din zona, edificiul care a intrat pe mana Sturzestilor pe la 1700, impreuna cu tot ce-l inconjoara, a fost de multe ori mistuit de flacari. Ultima data in 1985, intr-o noapte de decembrie.

Adevaratul blestem al castelului nu a fost insa focul. Mai degraba, oamenii l-au devastat si au avut mereu ciuda pe el. Loc infloritor ca intretaiere a drumurilor principale ale Moldovei, care duceau spre Tarigrad, Liov, Cracovia si Danzig, stralucirea Miclauseniului a palit in momentul in care capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iasi. Lehamitea taranilor de la Miclauseni fata de castel si de familia boiereasca pare argumentata, intrucat dintotdeauna au trudit pentru el si pentru cei ce-l locuiau.

Miclauseni n-a fost o localitate reprezentativa pentru satele romanesti, de vreme ce jumatate dintre locuitorii sai erau urmasii fostilor robi, tigani, vatrasi romanizati si siliti sa se gospodareasca. Dar, pe de alta parte, si inechitatea social-economica a fost o realitate, precum si discordanta intre cultura la nivel european a boierilor si putinul lor interes pentru propasirea intelectuala a taranilor.

Castelul Miclauseni in cultura romana". Castelul a fost pe rand spital pentru raniti, manastire de maici, depozit de explozibil. Copiii handicapati, adapostiti la Miclauseni din 1960 si pana in 2001, si-au pus puternic amprenta pe acest castel. Mirosul de urina inca persista, cu toate stradaniile celor care-l restaureaza. Usi si ferestre ciopartite, parchet scos, semineuri sparte. Asa a fost gasit castelul de parintele Cleopa, primul administrator al lacasului dupa retrocedarea sa catre actualii proprietari

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 20 km de Roman şi 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter şi în formă de cruce [5]. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului. A fost cel mai mare parc particular din Europa. Are patruzeci si doua de hectare. Avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune ca aici a scris Alexandre Dumas-fiul multe carti.

Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863. În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza. Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă. În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei. Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime. Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii din Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit. În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi. Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza. O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici. În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului. În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.
Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.

În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001, Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza, satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi.
În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj.

Tot la Castelul Miclauseni, regizorul Sergiu Nicolaescu a gasit peisajul propice pentru turnarea filmului "Orient Expres", chiar daca lucrarile de modernizare si renovare a conacului nu erau decat intr-o faza incipienta.În anul 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul "Orient Expres" la castelul de la Miclăuşeni.

Diplome concurs "Pagini de istorie locala" Suceava

2010-05-26T22:20:00.002+03:00

Acasa la... Stefan

2010-05-26T21:54:00.004+03:00

In vizita la Cetatea de Scaun de la Suceava;

Concurs "Pagini de istorie locala" Suceava

2010-05-26T20:57:00.009+03:00

Sambata, 22 mai 2010, am pornit alauri de niste elevi dornici de cunoastere catre cetatea lui Stefan - Voda. Echipele formate din elevii Anusca Bogdanel (12G), Preda Micsunel(12G), Gavriloaia Alina(9A) si Chelbea Iuliana(9A) indrumati de prof. Elena Diana Spiridon impreuna cu eleva Dumitrita Iftode(12 F) indrumata de dna prof. Roxana Filip de la Colegiul Tehnic "Ion Creanga" s-au dovedit buni cunoscatori ai istoriei locale.

Felicitam toti elevii participanti ai a Concursului Interjudeţean „Pagini de istorie locală”, organizat de Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Suceava, dar mai ales elevii ce au reprezentat Colegiul Tehnic "Ion Creanga" Tg. Neamt. FELICITARI!!!

"Prima ediţie a Concursului Interjudeţean „Pagini de istorie locală”, organizat de Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, şi-a desemnat câştigătorii. La concursul care s-a desfăşurat sâmbătă, 22 mai 2010, la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”, au participat concurenţi din judeţele Neamţ, Harghita, Dolj şi Suceava. La secţiunea referate au fost acordate două premii I: echipa formată din elevele Iuliana Chelbea şi Alina Gavriloaia de la Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Târgu Neamţ, prof. Elena-Diana Spiridon, pentru lucrarea „Cetatea Neamţului de-a lungul timpului”; eleva Dumitrita Iftode de la Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Târgu Neamţ, prof. Roxana Filip, pentru lucrarea „Contribuţia batalionului de vânători de munte din Târgu Neamţ la luptele de la Oituz”. Premiul II a fost obţinut de Maria-Cristina Georgiu de la Grupul Şcolar Corbu, judeţul Harghita, prof. Mirela Laurenţiu, pentru lucrarea „Ceahlăul”. S-au acordat şi două premii III: elevei Monica Tăzlăoanu de la Şcoala cu clasele I-VIII Crucea, prof. Gabriela Budeanu, pentru lucrarea „Gheorghe Tănase – veteran al celui de-al Doilea Război Mondial”, şi grupului de elevi de la Bicaz, coordonat de prof. Xenia Sîrbu, care a prezentat lucrarea „Satul de pe valea muntelui – oază de cultură şi spiritualitate românească”.
Cei mai buni la secţiunea PowerPoint
La secţiunea PowerPoint, s-au obţinut următoarele premii:
premiul I - elevele Christiana-Olivia Budianu şi Ancuţa Floriţa Cotleţ de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Suceava, prof. Cezar Cramariuc, pentru lucrarea „Satul Arbore”; premiul II - elevele Elena-Diana Alexandrescu şi Oana Coţofrei de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Suceava, prof. Cezar Cramariuc, pentru lucrarea „Satul Râşca”; premiul III a fost obţinut de Ana-Alexandra Paşcu şi de Mihaela Ungureanu de la Colegiul Tehnic de Transporturi Piatra Neamţ, prof. Mihaela Mitrea, pentru lucrarea „Satele Hangu şi Izvorul Alb – sate strămutate cu ocazia construirii barajului şi a hidrocentralei de la Bicaz”.
La secţiunea pagini Web s-au acordat: premiul I – elevul Tiberiu-Alexandru Rădulescu de la Colegiul Economic „Dimitrie Cantemir” Suceava, prof. Elena-Dana Morar, pentru lucrarea „Între trecut şi prezent”; premiul II – elevii Anuşca Bodănel şi Preda Micşunel de la Colegiul Tehnic „Ion Creangă” din Târgu Neamţ, prof. Elena-Diana Spiridon, pentru lucrarea „Băile Oglinzi – o istorie a staţiunii balneare din judeţul Neamţ”.
Concursul este cuprins în Calendarul Activităţilor Educative Regionale şi Interjudeţene 2010 şi se adresează elevilor de liceu, care trebuie să prezinte un eveniment istoric ce a avut loc în localitatea în care trăiesc, prin una din următoarele modalităţi: referat, prezentare PowerPoint sau pagină web. Organizatorii au spus că scopul urmărit prin desfăşurarea acestui concurs este dezvoltarea la elevi a comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale, educarea capacităţii de comunicare şi dialog, dezvoltarea gândirii critice, cultivarea expresivităţii şi dezvoltarea spiritului de competiţie şi fair-play."

Articol aparut in Monitorul de Suceava, 24 mai 2010;

ZIUA EROILOR

2010-05-26T20:35:00.007+03:00

"Eroi au fost, eroi sunt înca..."

"Eroul necunoscut"
Desigur că a fost şi el copil
Desigur, a avut şi el o mamă
Poate mai este, încă, aşteptat
Să vină într-o vară, într-o toamnă.
Poate-a avut pe undeva copii
Poate femeia lui incă-l mai crede
Pe undeva în viaţă respirând,
Poate nu-l vrea să-l ştie iarbă verde.
Pe când cei cunoscuţi au viaţa lor
Şi moartea lor ce nimeni nu le-o schimbă,
Prin cel necunoscut, necunoscuţii toţi
Trăiesc întru aceeaşi sfântă limbă.
Pe undeva, desigur, s-a păstrat
Zâmbetul lui şi, poate, vreo scrisoare
Scrisă cu sânge-atunci, noaptea când
Viaţa se vrea în veci nemuritoare.

"EROILOR"
Spre voi, viteji al căror sânge a curs - hotarul apărându-l,
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!...
Spre slava voastră, din altare, se'nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse'n veci au să rămâe!...
Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare,
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis,
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s'a'mplinit al vostru vis ...
Dar noi?... Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?....?????
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,(...)
Noi suntem undeva, în iarba moale,
În spicul copt, în tarina fierbinte
În munti, cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luati aminte!
Noi stam si astazi straja-ndelungata,
Sus, sus, la ale vesniciei porti
Sa aducem iarasi jertfa ne’ntinata,
Luati aminte, noi nu suntem morti!
Cum stam noi jertfa lânga Dumnezeu
Din noi se-nalta flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Ca este pe pamânt o Românie.
Si daca neamul plânge în nevoi,
Noi stam de veghe sus necontenit
Si cerem izbavire pentru voi,
Caci numai pentru asta ne-am jertfit.

9 MAI in istorie

2010-05-26T20:01:00.002+03:00

Simpozion interdisciplinar 9 mai ~ ZIUA EUROPEI~
“Bun venit în UE! Bun venit acasă!”

Simpozionul a constituit un prilej pentru implicarea şi responsabilizarea elevilor în cunoaşterea, păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi valorilor culturale româneşti, ca parte a identităţii naţionale şi europene, cât şi conştientizarea triplei semnificaţii a zilei de 9 MAI în istorie.Simpozionul a fost organizat de catre Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Tg. Neamţ, Catedra Istorie si Geografie si
Catedra de Turism şi Alimentaţie Publică. Programul simpozionului a cuprins
~ expozitie de panouri tematice "9 Mai – Ziua Europei", realizate de elvii claselor a IX-a;
~ prezentarea semnificatiei zilei de 9 MAI in istorie:
9 MAI 1877 ~ Independenţa de Stat a României
- „Regalitatea - o pagină din istoria României”;
- „10 Mai ne-a dat domn, ţara şi regat!”;, prelectiune sustinuta de dl. prof. Vasile Vranceanu;
9 MAI 1945 ~ Victoria Naţiunilor Unite, capitularea Germaniei;
- „Capitularea Germaniei şi sfârşitul celui de –al Doilea Război Mondial în Europa”, responsabil prof. Constantin Pascu si prof. Ioan Arsintescu;
9 Mai 1950 ~ - Ziua Europei
- „Extinderea europeană”;, responsabil prof. Roxana Filip si prof. Elena Diana Spiridon
- „Călătorind imaginar în U.E.”;, pps. realizat de catre elevul Dragos Cojocariu (XII B);
- „Europa în diversitatea culinară”; preparate specifice tarilor UE, expozitie realizata de catre elevele claselor XII L rp, X C sam, IX C sub indrumarea dnelor prof. drd. Vântu Raluca, prof. Niculescu Eugenia, prof. Olariu Mihaela;
De buna dispozitie a noastra, s-au ocupat elevii Pista Iulian, Ciocarlan Valentin (IX B) si Draganescu Madalina (IX D), trupa de muzica folk a colegiului nostru.

SCURT ISTORIC A TRPLEI SEMNIFICATII A ZILEI DE 9 MAI

În ziua de 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat, în plenul Parlamentului, în numele guvernului, că România doreşte să rupă legăturile cu Turcia. Ca urmare, Parlamentul a votat, în aceeaşi zi, o moţiune prin care a fost proclamata independenţa de stat a României. Tot la 10 mai, dar în 1877, Carol I a proclamat în Parlament independenţa României.
Între anii 1939-1945 Pământul a fost zguduit de cel mai devastator război , în care au fost mobilizaţi 110 milioane de oameni, au murit 60 de milioane dintre care 40 au provenit din Europa. Sfârşitul coşmarului s-a întrezărit după ce aliaţii au debarcat în Normandia, dar mai ales după ce Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin, în 30 aprilie 1945.
Mai mulţi comandanţi nazişti au înaintat aliaţilor cereri de capitulare necondiţionată, urmate de semnarea la 9 Mai 1945 a capitulării Germaniei prin care războiul s-a sfârşit în Europa!
Ziua de 9 MAI 1945 este ziua victoriei raţiunii împotriva barbariei, este ziua în care viaţa a primit o nouă şansă, este ziua în care adevăratele valori ale umanităţii au fost repuse pe piedestal, este ziua speranţei.
Este importantă nu pentru că este numită ziua victoriei, dar este şi ziua păcii, are un rol esenţial, lumea dorind să celebreze faptul ca după şase ani de război se instaurează în sfarşit pacea şi începe reconstrucţia unei noi Europe.
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război.
În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
Având în vedere că de la 1 ianuarie 2007 România face parte din cele 27 state membre U.E. este de datoria noastră ca români să sărbătorim Ziua Europei.

Ciocnirea civilizatiilor din perspectiva culturii razboiului

2010-05-04T16:52:00.002+03:00

“Razboiele nu hotarasc cine are dreptate, ci doar cine ramane in viata.” B. Russell

Povestea raporturilor dintre civilizatiile occidentale si cele orientale nu tine doar de masacre, crime si holocaust; ea are legatura si cu artele, stiintele si gindirea.

Totusi intilnirile dintre acesti doi poli ai civilizatiei au fost mai frecvente pe cimpul de batalie decit oriunde altundeva, ajungind pana la a constitui un mod de functionare intre Occident si Orient: opozitia, dezacordul, conflictul si, in fine, masacrul.

2500 de ani de razboaie??? 25 de secole de razboaie??? 2500 de ani de razboaie intre civilizatii!!!

Grecia, Roma si Persia
La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea greacă. Structura acesteia era de oraşe-state (de exemplu Athena sau Sparta), extrem de diferite în ce priveşte cultura şi organizarea politico-economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă în întregul bazin mediteranean, inclusiv în Asia Mică (dintre care amintim Troada sau Ionia).

În secolul IV î.Hr. disputa dintre oraşele-state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către Filip al II-lea (382 î.Hr.-336 î.Hr.), rege al Macedoniei (359 î.Hr.-336 î.Hr.) deşi oratorul atenian, Demostene, îi avertizase pe greci in nenumărate rânduri că acest lucru se va întâmpla dacă situaţia va continua în acest mod. Fiul lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare (356 î.Hr.-323 î.Hr.), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) cucereşte cea mai mare parte a Asiei şi a Africii de nord, răspândind elenismul în aceste teritorii.

Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins iniţial doar în peninsula italică, ulterior în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistenţă din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului al III-lea î.Hr. Roma a fost iniţial condusă de o serie de regi, pentru ca apoi să devină Republică, apoi în dictatura lui Sulla şi Cezar şi să sfârşească printr-un imperiu, condus de Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II, în timpul împăratului Traian, când imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).

Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului de astăzi, sunt unificate, potrivit tradiţiei, circa 700 î.Hr, de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe cea a Mediei. Persia a fost un imperiu puternic.În anul 333 î.Hr, Persia este cucerită de macedonenii conduşi de catre Alexandru cel Mare.

Epoca marilor invazii
Migratiile populatiei sint foarte vechi. Marile migratii de la sfarsitul perioadei antice si inceputul sclavagismului timpuriu au avut un rol important in aparitia multor popoare din Asia si Europa. Aceasta perioada este adeseori denumita si epoca marilor migratii ale popoarelor.

Acestui timp ii apartine raspandirea popoarelor germanice in Europa centrala si de nord, inclusiv patrunderea lor in insulele Britanice. In aceasta perioada, popoarele slave se raspandesc intr-o serie de tari din Europa de rasarit si Peninsula Balcanica.

In prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). In aceeasi perioada sint cunoscute cuceririle arabe (incepand cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populatiilor locale.

Printre migratiile primei jumatati a celui de-al doilea mileniu se remarca invaziile mongolilor in multe tari din Asia si Europa rasariteana, cuceririle turcesti din Asia Mica, incursiunile triburilor din tarile Africii ecuatoriale, in Africa de sud si altele.

O noua faza in miscarea migratorie a populatiilor este deschisa de epoca marilor descoperiri geografice.

In acest timp, spre America se indreapta fluvii de oameni. Mai intai spanioli si portughezi (in America Centrala si de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scotieni, irlandezi - indeosebi in America de Nord.

Numai in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din acestia sint originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutarile fortate ale unui imens numar de negri - sclavi adusi din Africa in America si a1te colturi ale lumii.

Cercetarile actuale apreciaza cifra negrilor-sclavi la cateva zeci de milioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii in secolul al XVIII-lea si sporirea populatiei Americii. Negrii amestecati cu emigrantii din Europa au pus baza formarii multor natiuni latino-americane.

Secolele urmatoare marcheaza un proces continuu si sistematic a1 emigrarilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX si inceputul secolului al XX-lea sint emigrarile de populatie din Europa in America; proces ce se accentueaza indeosebi prin anii 1830-1850, cand media anuala de emigranti din Europa in America atinge circa 3.000.000 persoane.

Emigratia europeana a fost strans legata de dezvoltarea rapida a capitalismului, ca urmare a aparitiei unei suprapopulari agrare, destramarii mestesugurilor si aparitiei somajului. Marile de peste ocean au oferit in acelasi timp campuri deschise, o cerere puternica de forta de munca.

Crestini si „Pagani”. Expansiunea crestinatatii in Evul Mediu - Cuciadele
Cruciadele - expresie a violentei interreligioase

Ca sa definim cuprinzator si in acelasi timp succint un eveniment istoric de amploarea si insemnatatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, incepand cu cronicarii cruciadelor, ei insisi participanti activi si martori oculari ai evenimentelor, si sfarsind cu istoricii din zilele noastre.

Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar in perioada sa clasica (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinati de Tara Sfanta si de vraja unui Orient care parea foarte ademenitor, ca si a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discutii aprige si la emiterea de pareri contradictorii.

Cruciadele - fenomen politic major

In orice caz cruciadele au constituit fenomenul politic major al Evului Mediu occidental, atat prin durata lor, de mai multe secole, cat si prin implicatiile multiple ce le-a avut in diferite sectoare ale vietii sociale, economice, politice, religioase si culturale.

Nascute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale, cruciadele au fost rand pe rand privite de istoriografie cand ca o epopee eroica hranita de un ideal nobil, cand ca o exaltare mistica sau forma de agresiune nejustificata decat de dorinta de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un invelis religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanta cruciadelor nu poate fi negata, deoarece prin ele, doua civilizatii si culturi total diferite, crestina si musulmana, occidentala si orientala, s-au intalnit brutal, ceea ce nu le-a impiedicat sa se influenteze reciproc.

Cruciadele - expeditii crestine militare

Initierea acestor expeditii crestine militare spre Locurile Sfinte au o geneza speciala la care au contribuit numerosi si diversi factori, care merita sa fie cunoscuti. Ideea de cruciada a pornit de la pelerinajul crestinilor la Sfantul Mormant al Domnului din Ierusalim cu scopul ispasirii pacatelor si al iertarii de chinurile iadului.

Pelerinajele s-au inmultit o data cu apropierea mileniului cand conform tezei hiliaste se implinesc 1000 de ani apocaliptici pentru Parusia Domnului. Prima asteptare, cea din 1033, la mileniul invierii Domnului nu a adus nimic deosebit si s-a acreditat ideea ca "Mirele intarzie" datorita dominatiei arabe asupra Ierusalimului.

In 1037 imparatul bizantin Mihail Paflagonul obtine ingaduinta din partea califului Mostafar sa rezideasca Sfantul Mormant, iar rabinul Samuel indica in lucrarea "De adventu Messiae" ca mileniul se va implini in anul 1072 adica de la caderea Ierusalimului sub romani, prevestita de Mantuitorul Hristos la Matei 24, 6-7. In aceste conditii pelerinii vor incepe demersurile pentru eliberarea Locurilor Sfinte.

Ecoul acestor apeluri ajunge la Roma, unde papa Grigorie al VII-lea se gandea la organizarea unui imperiu teocratic, in care intrau fireste si aceste locuri, ca patrimoniu al Sfantului Petru, dupa conceptia expusa in "Dictatul papal". Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea, care in 1095 primeste plangerea pelerinilor condusi de Petru Eremitul ca nu sunt lasati sa se inchine la Locurile Sfinte de catre necredinciosi.

Papa foloseste momentul si-i acuza pe crestini de acest necaz, iar cei de fata sunt impresionati si recunosc ca a fost voia lui Dumnezeu ca papa sa le aminteasca aceasta. Ca urmare, papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptata, iar crestinii insufletiti de expeditia eliberarii isi vor lua numele de "militia Christi" sau "milites sancti Petri". Mergand sa savarseasca fapte "pentru Dumnezeu" si sa lupte pentru Sfanta Cruce, ei isi vor pune cruci pe arme si drumuri si datorita acestui fapt se vor numi cruciati.

Cruciadele - rezultat al gandirii medievale

Aceasta prezentare a evenimentelor premergatoare a avut darul de a-l familiariza pe cititor cu starea de spirit care a marcat epoca marilor cruciade. Dar cruciada a insemnat nu numai consemnari de date si fapte, constatarea unor urmari politice, economice si culturale, ci ea dezvaluie un intreg mecanism de gandire a omului medieval, a universului sau intim, care inca nu cunoscuse formele laice de percepere si care era dominat de precepte religioase, la randul lor imbibate de credinte ancestrale privind existenta.

Crestinismul medieval a insemnat un mod de a trai, de a gandi si de a se misca, strain omului modern, tot asa dupa cum islamismul medieval se deosebea de cel din zilele noastre, patruns de elementele moderne.

Crestinismul si islamismul definesc de fapt doua civilizatii si doua culturi care, desi se cunosteau, s-au intalnit la sfarsitul secolului al XI-lea, mai intai respingandu-se pentru ca apoi sa se contopeasca intr-o sinteza noua ale carei urmari pentru Europa au fost considerabile pentru secolele urmatoare.

Iin acest context, cruciadele nu au constituit doar o simpla campanie militara a cavalerilor feudali apuseni in jurul Marii Mediterane, ci o confruntare intre societatile islamica, bizantina si apuseana.

Dar istoria cruciadelor inseamna, pe langa istoria unor fapte de arme, cea a unor mentalitati, a unor concepte despre viata si moarte, a unor obiceiuri si feluri de a trai, toate la un loc reprezentand un proces istoric succeptibil de noi interpretari.

Cruciadele - expresie a idealului medieval de unitate politica

Complexitatea fenomenului cruciadelor face imposibila o delimitare stricta a cauzelor care l-au determinat. Daca privim cruciadele sub aspect ideologic - religios si material - politic vom observa ca ele au insumat politica externa a papalitatii si a Europei apusene. Fara ideea unitatii politice a Europei, a unui "imperium mundi" continuator al Imperiului roman patronat de Roma prin Biserica Romano-Catolica, cruciadele nu ar fi existat.

Cruciadele trebuie privite ca o imensa demonstratie a idealului medieval de unitate politica suprastatala, de infaptuire a acelei "Republica christiane" cu caracter universal despre care se mai vorbea in secolul al XVII-lea. Era evident ca intr-o societate cu o gandire eminamente religioasa, dogmele au fost folosite ca axiome politice, iar in numele lor au fost promulgate idealuri cu continut laic.

Turci la portile Occidentului ~ Turcii si Europa, de la Constantinopol la Viena
Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărţiri în diferite perioade istorice, aşa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale.

Chiar dacă statul otoman a existat şi mai înainte de domnia lui Osman I, acesta este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele şi a fost primul bei care i-a proclamat independenţa.
Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârşitul celor 230 de ani de creştere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacţionat la intervenţia Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acţiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliaţii otomani, iar pe alţii i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forţă de ocupaţie, ci a şi devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare şi a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existenţă al statelor creştine, care erau consideraţi inamici toleraţi. După eşecul din faţa Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viaţa imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare şi civile în toate domeniile, (în relaţiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I şi Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în faţa acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creşterii puterii ruseşti.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziţia dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiţi să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea ruşilor în campania de pe Prut din 1712 şi tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reuşit să-şi revină, reuşind să-i învingă pe autrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfinţind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliaţi pe britanici şi francezi.

Au început să se facă simţite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privinţa Europei. Imperiul a început să întărească oraşele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (aşa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătăţirea activităţii de relaţii cu publicul , (apariţia instituţiei consulatelor), şi au apărut primele investiţii civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul ştiinţific otoman faţa de ţările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franţa, Imperiul Britanic, Austria şi Rusia.

Turcii au continuat să piardă războaie şi teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul şi Algeria au devenit indepndente de facto faţa de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franţa şi Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost iniţiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acţiunile forţelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupţi, (chiar şi după ce corpul ieniceresc a fost desfiinţat în 1826).

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea şi transformările tuturor aspectelor vieţii otomane.

Un secol de conflicte in Orientul Apropiat, un secol intre umilinta si renastere
Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici, uneori şi de catre jurnalişti şi analişti, referindu-se la regiunea ce cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria şi Libanul), Turcia, Mesopotamia (Irak şi Siria de est)).
Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a susţine o anumită idee contrară cu a celorlalţi.
Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul degenerării opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferentelor. Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotărăşte în această etapă.

Diferentele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente.

Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă.

Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane.

Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil.

După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14 august 1990, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că Bagdadul accepta să respecte armistiţiul din 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975.

Din acel moment a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de ONU.

În esenţă, războiul este un mijloc sălbatec de rezolvare a unor probleme de viaţă, un mijloc nedemn pentru o naţiune umană.”I.P.Pavlov

ZIUA VETERANILOR DE RAZBOI

2010-05-04T15:59:00.002+03:00

MOTTO:
„ Cinste lor... şi să le mulţumim pentru ceea ce ne-au lăsat.”

“Trebuie să ştim ce s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea greşeli” – acesta a fost mesajul primordial pentru sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice. Programul activităţilor şcolare dedicate Zilei Veteranilor de Război a cuprins:
~ „Istoria armatei române în pagini de carte" - expoziţie de carte;
~ „Au fost şi au mai rămas …” - expoziţie tematică (statistici, fotografii, documente, hărţi)şi filmuleţe cu veterani de război;
~ „Scrisori de război” - cutremurătoarele mărturiia doi supravieţuitori ai celui De Al Doilea Razboi Mondial;
~ „În memoria veteranilor de război”- 4 filmuleţe dedicate armatei române;
~ „Ordine, medalii, monede şi insigne”- expoziţie cu colecţii deţinute de elevii Iftode Dumitriţa(12F)şi Pintilie Vasile(12 J rp);
Invitat a fost dl. prof. Vasile Vranceanu, care a ţinut o prelecţiune despre veteranii din I RM, din cel de-al II RM.

Coordonatori activitate:
Prof.istorie Elena-Diana Spiridon
Prof.istorie Roxana Filip
Prof.istorie Constantin Paşcu
Cojocariu Mihail Dragoş(12B), coordonator Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"
Bibilotecar Magda Spiridonescu

„ O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă” M. Eminescu.

În urmă cu 108 ani, pe 29 aprilie 1902, prin Înaltul Decret Regal, semnat de Regele Carol I, se prevedea că "ostaşii care au luat parte la campania din anul 1877, adică cei care au fost mobilizaţi în ziua de 29 aprilie 1877, împlinind 25 de ani la 29 aprilie 1902, se numesc veterani".
La elaborarea acestui act normativ s-au avut în vedere reglementările internaţionale în materie - Convenţia Statelor Europene din anul 1870, de la Geneva, în care s-a hotărât ca ostaşii chemaţi de patrie la luptă să devină după un sfert de veac de la mobilizare veterani de război.
După 1945, veteranii de război au început să fie triaţi şi apreciaţi după culoare politică, după fronturile pe care au luptat, iar mai apoi, marginalizaţi şi uitaţi. Le-au fost anulate drepturile acordate în perioada interbelică, iar pentru unii a început o perioadă de abuzuri şi nedreptăţi.
În 1990 s-a reînfiinţat Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, fiind declarat veteran orice cetăţean român care a luptat în Primul şi Al Doilea Război Mondial.
Prin reînfiinţarea ANVR s-a reînnodat tradiţia instituită în 1902 de Regele Carol I şi s-a reinstituit calitatea de veteran de război, s-au stabilit criteriile de accedere a titlului de veteran, precum şi o paletă de drepturi şi facilităţi atât pentru veteranii de război, cât şi pentru invalizi, văduve de război, văduvele veteranilor de război, care să le asigure condiţii mai bune de viaţă.
Prin publicarea în Monitorul Oficial a legei nr.44 din 1 iulie 1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, preşedintele României, din aceea perioada, Ion Iliescu a oferit brevete. Alături de aceste brevete s-a înmânat „Crucea Comemorativa a celui de- al doilea război mondial, 1941-1945”, pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ziua Veteranilor de Război din România s-a instituit în baza Legii nr. 303/2007, sărbătorirea acesteia organizându-se, anual, pe 29 aprilie.

SE STING VETERANII!
Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi, se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu-l doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!
Priveşte-i! Mai mişcă! Mai sunt încă vii!
Şi-aşteaptă să sune… un ultim atac,
Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi
Şi-aşteaptă semnalul. Şi rabdă. Şi tac.
Priveşte-i trecând, resemnaţi, spre vecie,
Păşind măiestuos, ca lumea să ştie
Că ei n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!
Au luptat, au muncit, au tăcut … şi-au murit!
De-au fost generali, de-au fost simpli soldaţi
Pe front nu contează ! Nu este o lege
Să-ţi apere gradul. Eşti doar un bărbat
În lupta cu moartea. Şi moartea n-alege.
Din Est până-n Vest, întregul pământ
Cu sângele lor în război l-au udat.
Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt
Tot drumul Golgotei a fost jalonat.
Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern
La matcă întorşi, au fost aşteptaţi
Potrivit obiceiului nostru etern
La Aiud, la Sighet, la Piteşti, la Galaţi.
De-aceea, copile, când trec veteranii
Cu feţele supte, de sfinţi bizantini,
Opreşte-te-n loc, că ei sunt titanii
Istoriei noastre! Şi … lor să te-nchini.
Sunt candele sfinte! Cât pâlpâie încă
Mai dă-le onorul! Aceşti oameni trişti
Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă
Şi-au murit pentru tine! Ca tu să exişti!

Un veteran de război...

ANUNT

2010-04-27T21:48:00.002+03:00

În urmă cu 108 ani, pe 29 aprilie 1902, prin Înaltul Decret Regal, semnat de Regele Carol I, se prevedea că "ostaşii care au luat parte la campania din anul 1877, adică cei care au fost mobilizaţi în ziua de 29 aprilie 1877, împlinind 25 de ani la 29 aprilie 1902, se numesc veterani".

Joseph si Magda Goebbels

2010-04-27T14:44:00.003+03:00

Unul dintre cele mai cunoscute triouri din istorie este Hitler – Göring – Goebbels.Ce au in comun cei trei? Modul de actiune, felul in care isi impun propriile convingeri, indiferenta fata de cei care i-au ales si, nu in ultimul rand, abuzul de putere. Impartasesc aceleasi convingeri, au acelasi obiceiuri si risca sa aiba si acelasi destin.

Adolf Hitler, lider al Partidului Muncitoresc German National-Socialist. In paginile de istorie, putem citi ca Hitler a dus o politica de pregatire si de declansare a celui de-al Doilea Razboi Mondial, precum si de punere in aplicare a unui plan nationalist si rasist de exterminare in masa a evreilor si altor „indezirabili”, precum si de lichidare a adversarilor politici. Vi se pare cunoscut? „Tot ce nu este cu noi e impotriva noastra”.

La Hitler a fost strategia de a se inconjura de oameni loiali, care sa aiba grija de imaginea sa. Daca in cazul dictatorului german a fost vorba de Hermann Göring si de Joseph Goebbels.

Hermann Göring a fost al doilea in ierarhia partidului, dupa Adolf Hitler, si comandant al aviatiei miliare. Datorita puterii sale de convingere, Hermann Göring a fost considerat unul dintre eroii germani ai Primului Razboi Mondial, dar, dupa capitularea neconditionata a Germaniei, la 9 mai 1945, el a fost judecat pentru crime de razboi si pentru crime impotriva umanitatii in Procesul de la Nürnberg.

Joseph Goebbels a fost unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Adolf Hitler si printre cei mai devotati adepti ai ideologiei naziste. Goebbels a fost o personalitate polivalenta, un fel de om bun la toate, el imbratisand, de-a lungul timpului, mai multe meserii la care s-a adaptat din mers. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, stiind sa isi impuna propria vointa in randul maselor si al cadrelor militare.

„Controlul asupra mass-mediei nu a fost doar o problema de personal. In curand, continutul fiecarui ziar era supravegheat de Ministerul Propagandei, lucru ce a dus la un proces de autocenzura care opera in toate aceste domenii.”

Dr. Paul Joseph Goebbels (29 octombrie 1897 - 1 mai 1945) a fost un politician german şi Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945. A fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori a lui Adolf Hitler şi printre cei mai devotaţi adepţi a ideologiei naziste. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energetic şi un antisemit virulent.

După ce naziştii au preluat puterea în 1933 a fost numit Ministrul Propagandei. Unul dintre primele sale acte a fost să ordoneze arderea cărţilor evreieşti sau cu autori anti-nazişti la Bebelplatz. După numirea sa, atacurile împotriva evreilor germani au devenit şi mai feroce culminând cu pogromul din aşa numita Noapte de cristal, Kristallnacht, în 1938.

Un suporter avid al războiului, Goebbels a făcut tot ce i-a stat în putere să pregătească poporul german pentru un conflict militar de mare amploare. În timpul celui de-al doilea război mondial, şi-a mărit puterea şi influenţa prin intermediul alianţelor pe care le negocia cu alţi lideri nazişti.“Dumneavoastră şi eu luptăm unii împotriva celorlalţi cu toate că nu suntem cu adevărat duşmani”, spunea Goebbels. Spre sfârşitul anului 1943, războiul se îndrepta înspre un dezastru pentru Puterile Axei, însă acest lucru l-a făcut pe Goebbels să intensifice propaganda, îndemnându-i pe germani să accepte ideea războiului şi mobilizării totale.

Faptul că Hitler o îndrăgea pe Magda Goebbels şi pe copiii familiei, i-a dat şi mai mult acces lui Goebbels în cercul personal al lui Hitler. Cu toate acestea, Goebbels nu era informat direct despre acţiunile militare sau diplomatice, bazându-se pe alte surse pentru a afla ceea ce are de gând să facă Hitler.Când ceilalţi lideri nazişti au încercat să-l convingă pe Hitler să părăsească Berlinul şi să creeze un nou centru de rezistenţă în Bavaria, Goebbels s-a opus însă, susţinând o ultimă opoziţie în capitala Reich-ului. Până la acest moment, Goebbels obţinuse deja poziţia pe care o dorea lângă Hitler. Göring era discreditat categoric, cu toate acestea Hitler a refuzat să îl destituie abia până la 25 aprilie.

Pe 22 aprilie din cauza influenţei lui Goebbels, Hitler a anunţat că nu va părăsi Berlinul, ci va sta să lupte şi să moară dacă e nevoie pentru a-şi apăra capitala. Goebbels a rămas cu Hitler în Berlin până la sfârşit.Pe 30 aprilie, când sovieticii ajunseseră la câteva sute de metri de buncăr, Hitler şi-a întocmit testamentul. Goebbels a fost unul dintre cei patru martori la acest lucru. Nu cu mult timp după ce l-a completat, Hitler se împuşcă, Goebbels comentând: "Inima Germaniei a încetat să mai bată. Führer-ul e mort." În testament, Hitler nu a numit un succesor la conducerea Partidului Nazist, însă l-a numit pe Goebbels Cancelar al Reich-ului, pe amiralul Karl Dönitz Preşedinte al Reich-ului iar pe Martin Bormann, Ministrul Partidului. Goebbels ştia că titlul acesta era doar teoretic. După sinuciderea Führer-ului, Goebbels a devenit Cancelarul celui de-al Treilea Reich - însă doar pentru o zi.

La ora 20.00 a serii de 1 mai, Goebbels a aranjat ca un doctor SS, Helmut Kunz, să-i omoare pe cei şase copii ai săi, injectându-i cu morfină iar apoi, când sunt inconştienţi să le pună cianură în gură. Comform declaraţiilor lui Kunz, acesta le-a dat copiilor morfină, însă Magda Goebbels şi Stumpfegger, acesta era doctorul personal a lui Hitler, le-au administrat cianura. Deci in ultimile ore ale vieţii, Goebbels i-a permis soţiei sale, Magda, să îi omoare pe cei şase copii. La puţin timp după, Goebbels şi soţia acestuia au mers în grădina Cancelariei, unde s-au sinucis.

Corpurile lui Goebbels şi al soţiei au fost apoi arse, însă din cauza lipsei de combustibil, acestea au ars numai parţial, fiind uşor identificabile. Rămăşiţele familiei Goebbels au fost îngropate în secret, lângă Rathenow în Brandenburg. În 1970 au fost arse iar cenuşa rămasă a fost aruncată în râul Elba.

Faimoasa sotie a lui Goebbels, lipsita de sentimentul matern a fost Johanna Maria Magdalena Goebbels sau Magda Goebbels (n. 11 noiembrie 1901, Berlin — d. 1 mai 1945, Berlin). „Soţia diavolului” cum a fost ea denumită de istoricii postbelici era inteligentă, cultă, sigură de sine, frumoasă, o apariţie care atrăgea atenţia.

"N-am văzut niciodată o femeie cu asemenea ochi, reci ca gheaţa." aceasta este afirmatia lui François-Poncet, ambasadorul Franţei în Germania, în 1932, la un bal al „Asociaţiei femeilor germane din străinatate“ .

Doamna Goebbels a avut o viata plina, "sotia diavolului" si-a trait viata alaturi de foarte multi barbati.În 1919 Magda este trimisă de către tatăl ei natural la un prestigios colegiu pentru fetele din familiile înstărite, la Holzhausen, lângă Goslar. În anul 1920, în timp ce se întorcea de la scoală Magda îl întâlneşte în tren pe Günther Quandt, un bogat industrialist german în vârstă de 38 de ani, văduv şi tată a doi baieţi. Magda trece de la catolicism la protestantism şi pe 4 ianuarie 1921, la doar 19 ani, devine doamna Quandt, fiind nevoită să facă faţă obligaţiilor sociale la cel mai înalt nivel.

La 1 noiembrie în acelaşi an Magda naşte primul ei copil, Harald care avea să fie mai târziu singurul ei urmaş care supravieţuit după al doilea război mondial.

Căsnicia celor doi nu avea însă să dureze prea mult, deoarece tânăra Magda se simţea de cele mai multe ori singură, Quandt fiind un bărbat fără pretenţii culturale ocupat în cea mai mare parte a timpului de propriile afaceri. Într-o încercare de consolidare a căsniciei, pleacă împreună pentru şase luni într-un tur al Americii. La New York, Magda a fost atrasă de luxul petrecerilor din înalta societate, făcând o impresie deosebită asupra lui Herbert Hoover, nepotul preşedintelui american. Relaţia dintre soţi nu s-a îmbunătăţit şi în anul 1929, cei doi au divorţat, Quandt asigurându-i Magdei în continuare un trai fără lipsuri şi rămânând prieteni. Proaspăt divorţată, Magda a refuzat cererea în căsătorie a lui Herbert Hoover, după ce acesta a venit special din America pentru ea.

Tânără, blondă şi cu o situaţie financiară bună fără a fi nevoită să muncească, Magda merge la sfatul unei prietene la o întâlnire a Partidului Naţional Socialist, de unde se întoarce impresionată de unul dintre vorbitori, Dr. Joseph Goebbels. Fascinată de oratoria şi carisma lui Goebbels, Magda cumpară a doua zi cartea lui Adolf Hitler, Mein Kampf (Lupta mea) şi se alătură Partidului Naţional Socialist la 1 septembrie 1930. Se oferă voluntară în munca de partid deşi nu a fost niciodată atrasă sau activă din punct de vedere politic.

Este mutată apoi la “Secţia presei externe“ a Ministerului Propagandei, unde îşi putea folosi cunoştinţele de franceză, engleză şi italiană. Aici vine în contact şi îl cunoaşte mai bine pe Joseph Goebbels. Această întâlnire avea să fie fatală pentru Magda, care în anii următori va ajunge dependentă de oratorul Goebbels. Ei s-au logodit după puţin timp, Joseph care era şchiop şi mic de statură având o constituţie mai degrabă firavă fiind încântat de asocierea cu tânăra elegantă din înalta societate ce avea şi o cultură bogată. Magda îl întâlneşte şi pe Adolf Hitler, cei doi fiind impresionaţi unul de celălalt şi căsătoria cu Goebbels părea astfel aranjată.

Există mai multe păreri ce susţin că între Hitler şi Magda ar fi existat mai mult decât o prietenie platonică, dar se pare totuşi că pe cei doi i-a legat în primul rând o profundă admiraţie şi un respect reciproc. Căsătoria Magdei cu Goebbels a avut loc la 19 decembrie 1931, Hitler însuşi fiind unul dintre martori. În urma acestei căsnicii au rezultat şase copii.

Familia Goebbels era prezentată publicului ca pe un model ce trebuia copiat. Magda devine prin căsătoria ei cu unul dintre cei mai importanţi şi vizibili membri ai Partidului Nazist imaginea soţiei şi a mamei nemţoaice perfecte. Magda era fascinată de Hitler şi încântată de admiraţia lui, succes care-i asigură o ascensiune colosală în cercurile înalte. Casa familiei Goebbels devine în curând unul dintre locurile de întâlnire pentru mai mulţi membri ai NSDAP –ului, mai ales după ce Goebbels este numit minstru al propagandei in 1933. Căsătoria soţilor Goebbels a fost o reuşită doar pentru câţiva ani. Încă din anul 1934, Joseph Goebbels a început să se întâlnească cu alte femei, Magda tolerându-i pentru început infidelităţile.Au existat de asemenea zvonuri şi în legătură cu infidelităţi de-ale Magdei.

Atât Magda cât şi Joseph Goebbels au câştigat numeroase beneficii şi o importantă poziţie socială ca urmare a legăturii lor strânse cu Hitler. În saloanele reşedinţei familiei Goebbels, la Berlin, au avut loc recepţii pentru conducători de state şi personalităţi ale vieţii culturale internaţionale. Cei doi au rămas loiali Führer-ului pe tot parcursul vieţii lor, fiind printre cei mai înfocaţi susţinători ai ideologiei naţional-socialiste.

La sfârşitul lunii aprilie 1945 trupele Armatei Roşii erau deja la periferia Berlinului şi familia Goebbels se muta împreună cu toţi cei şase copii în buncărul de sub Cancelaria Reichului. Pe fondul apropierii trupelor ruseşti de centrul oraşului, Hitler şi proaspăta sa mireasă Eva Braun se sinucid în după-amiaza zilei de 30 aprilie. Câţiva martori susţin că Magda, afectată de dorinţa lui Hitler de a-şi pune capăt zilelor, a încercat în ultimul moment să-l facă să se răzgândească,dar aceast lucru rămâne totuşi disputat.

La sfârşitul războiului, Goebbels se decide să urmeze exemplul lui Hitler şi să se sinucidă împreună cu întreaga sa familie.Magda îi scrie fiului ei aflat în nordul Africii o scrisoare de rămas bun în care încearcă să-şi justifice gestul, de altfel si singurul urmas care scapa viu. A doua zi, pe 1 mai 1945, cei şase copii ai familiei Goebbels au fost drogaţi cu morfină şi apoi ucişi cu capsule de cianură sparte în gură. Trupurile copiilor, toţi imbrăcaţi în alb, au fost găsite în buncăr în paturile în care au fost ucişi, a doua zi de către trupele ruseşti. La puţin timp după, Goebbels şi soţia acestuia au mers în grădina Cancelariei, unde s-au sinucis.

Trupurile lor au fost stropite cu petrol, dar din cauza dificultăţii cu care se găsea petrolul la acea dată acestea au fost doar parţial arse, soţii nefiind îngropaţi. A doua zi, soldaţii ruşi au gasit cadavrele şi poze cu figura lui Goebbels carbonizată au fost intens publicate. Rămăşiţele întregii familii au fost mai târziu îngropate în secret de către sovietici, iar în luna aprilie a anului 1970 dezhumate şi incinerate, cenuşa lor fiind împrăştiată în râul Elba .

"Nu există nici o altă soluţie ... Nu-mi pot imagina că viaţa ar fi posibilă pentru copii după moartea Führer-ului." Magda Goebbels vorbind despre posibilitatea uciderii copiilor ei.

Viata irosita a Evei Braun

2010-04-27T12:54:00.005+03:00

"Modalitatea de a evita ceea ce este puternic consta in a lovi ceea ce este slab."

Articolul are la baza Viata irosita a Evei Braun , carte scrisa de Angela Lambert.
Eva Anna Paula Hitler, născută Braun (n. 6 februarie 1912, München — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost timp de 14 ani amanta şi în ultimele 36 de ore din viaţă, soţia lui Adolf Hitler. Decentă şi bine crescută, ea era o tânără din clasa mijlocie fără sentimente antisemite, care nu s-a alăturat niciodată Partidului nazist, dar care a avut ghinionul să se îndrăgostească de un monstru. De dragul Führer-ului, a renunţat la tot ce ar fi putut să o împlinească în viaţă – căsătorie, copii, propria casă, mândria şi aprobarea părinţilor. Datele rămase despre această femeie sunt foarte puţine.

Congresul Partidului din 1936 a fost prilejul cu care Eva şi-a câştigat definitiv locul de amantă oficială a Führer-ului, recunoscută doar de cercul foarte apropiat nu şi de opinia publică. Tot acum, Bormann este delegat se ocupe de cheltuielile ei, punându-i la dispoziţie o sumă lunară.

Eva însă nu s-a plâns niciodată lui Hitler de singurătate sau depresie. Führer-ul se revanşa satisfăcându-i toate capriciile în ceea ce priveşte vestimentaţia. Bormann se ocupa de aceste cheltuieli iar Hitler nu comenta niciodată.

Desi a fost amanta lui Hitler pentru 14 ani, puţină lume i-a cunoscut numele sau înfăţişarea, Führer-ul reuşind atât de bine să o ţină departe de ochiul publicului încât a trăit şi a murit anonimă.

Căsătoria celor doi a avut loc pe 29 aprilie 1945,martori fiind Joseph Goebbels şi Martin Bormann. Ceremonia a fost una simplă fără prieteni sau familie, urmată apoi de o mică recepţie. Gertrude Weisker, verişoara Evei: Nu mai avea motive să ezite. Până atunci a spus că este căsătorit cu Germania. Dar acum nu mai exista o Germanie, aşa că probabil s-a gândit că putea până la urmă să o ia de soţie pe femeia cu care a trăit împreună.

Pentru 36 de ore, Eva a avut bucuria de a i se spune Frau Hitler, cu toate că noul ei soţ continua să i se adreseze cu domnişoara Braun. În după-amiaza zilei următoare, când ruşii ajunseseră extrem de aproape de centrul capitalei, cei doi decid că a venit timpul să-şi curme viaţa. După ce îşi iau rămas bun de la cei din buncăr, Eva se otrăveşte cu cianură, iar Hitler îşi trage un glonţ în tâmplă. Cadavrele lor sunt scoase afară de adjutanţii Führer-ului. Pe 2 mai rămăşiţele sunt găsite de către soldaţii ruşi în grădina Cancelariei într-un crater făcut de o bombă. De-a lungul anilor cadavrele au fost îngropate şi deshumate de mai multe ori, până când în aprilie 1970 sunt incinerate complet, iar cenuşa este aruncată în râul Elba.

Aceasta carte analizeaza personalitatea controversata a Evei Braun, pe care autoarea îsi propune sa o prezinte într-o lumina pozitiva, nicidecum ca pe o nazista zeloasa, calica sau ca pe o jucarie sexuala a unui dictator, ci ca pe o tânara bine crescuta, dintr-o familie respectabila, apartinând clasei de mijloc.

În contrapartida, Hitler este înfatisat cu toate defectele si viciile unui monstru însetat de putere si cu desavârsire dement. Despre viata lui Adolf Hitler s-au scris peste sapte sute de biografii, însa aceasta carte despre viata Evei Braun este abia a doua în limba engleza si prima scrisa de o femeie.

Marea pasiune a Evei încă din copilărie a fost fotografia şi ulterior Hitler îi face cadou un aparat foto foarte performant pentru acea vreme spre bucuria ei. Majoritatea pozelor şi filmelor cu Führer-ul de la Berghof sunt făcute de ea. În noiembrie 1945, americanii găsesc în casa Evei din München 33 de albume cu fotografii, care au fost confiscate şi se află în prezent în arhiva naţională a Statelor Unite.

Un alt hobby era moda. Avea numeroase ţinute făcute special pentru ea de către croitorese din Berlin sau Paris, fiind mereu foarte atentă la aspectul şi silueta sa. Deţinea chiar un clasor în care erau reproduse şi numerotate toate rochiile, cu un eşantion din materialul corespunzător. Hitler aprecia această meticulozitate a ei în ceea ce priveşte înfăţişarea, spunând că nu i se poate reproşa nici cea mai mică neglijenţă.

Eva era şi o sportivă desăvârşită, practicând înotul, gimnastica şi schiul. Adora animalele având un câine ciobănesc, un basset şi doi foxterieri: Negus şi Stasi. Mare admiratoare a vedetelor din lumea artistică, colecţiona articolele din reviste despre ele, frecventând pe cât posibil cinematografele şi teatrele.

Eva a ţinut pe parcursul vieţii un jurnal, unde făcea sporadic însemnări. Din nefericire acesta rămâne până în prezent pierdut, doar 22 de pagini conţinând însemnări din primele luni ale anului 1935 fiind disponibile cercetătorilor.

Unii dintre servitorii de la Berghof au vorbit după război de extravaganţa în care trăia şi luxul pe care Hitler îl satisfăcea. Cu toate că Führer-ul îi plătea toate cheltuielile cu vestimentaţia, cadourile pe care i le făcea nu erau de o valoarea foarte mare. În afară de casa cumpărată în München, acesta i-a mai dăruit un autoturism Mercedes şi bijuterii care, cu excepţia unui ceas cu diamante, erau semipreţioase. Percheziţia făcută de soldaţii americani în locuinţa ei a scos la iveală 100.000 de mărci germane, 1000 de dolari şi 10 lire sterline. Este o sumă considerabilă, dar nu una exagerată pentru amanta Führer-ului.

Eva Braun, partenera lui Adolf Hitler, nu era "o blondă proastă". Eva Braun, partenera lui Adolf Hitler, a fost considerată, în numeroase documentare şi cărţi, drept o persoană lipsită de importanţă, însă aceasta era departe de a fi "o blondă proastă", au declarat autorii unei noi biografii a acesteia.

Oamenii au văzut-o mereu pe Eva Braun ca fiind femeia plăcută care s-a îndrăgostit de un monstru, dar ea a avut o mare influenţă în cercul apropiaţilor lui Hitler. Totuşi, cartea nu dă dovezi în privinţa unei relaţii sexuale între Braun şi Hitler, un lucru asupra căruia au existat întotdeauna întrebări.

Povestea vietii mele

2010-04-27T12:52:00.002+03:00

"Povestea vietii mele! Adesea mi s-a cerut s-o scriu, si am stat in cumpana daca s-o fac, din multe pricini.

Cu moartea scumpului meu sot, regele Ferdinand, se incheie un anumit capitol al vietii mele si simt ca pot mai usor sa privesc la calea, lunga cale ce am strabatut-o pana acum..."(Regina Maria)

Articolul porneste de la cartea "Povestea vieţii mele"~ Maria, Regină a României(1934). "Povestea vietii mele" a vazut lumina tiparului în intervalul 1934-1936, cele trei volume ale cartii fiind scrise în limba engleza, de altfel cateva fragmente fiind publicate în presa britanica si în cea americana, înainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Memoriile reginei Maria se întind pe perioada 1914-1934, care a inclus ani hotarâtori pentru istoria României (izbucnirea Primului Razboi Mondial, Marea Unire), dar si o perioada în care regina Maria s-a remarcat printr-o deosebita implicare în directia promovarii României.

Maiestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a României, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

A fost supranumită de popor "Mama răniţilor"şi "Regina-soldat", pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la Curte, a lucrat direct pe front în spitale de campanie sau a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. De asemenea, regina este cunoscută şi pentru activitatea diplomatică asiduă pe care a dus-o în favoarea României, după terminarea Primului Război Mondial, dar şi pentru faptul că a fost o iubitoare şi o susţinătoare a artelor.

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa.

Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938.

Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul ei Povestiri pentru copii, poezii, a pictat (mai ales acuarele) florile ei preferate fiind crinii si macii.

"Pe un tarm, la margine de mare era o gradina plina de flori in multe culori, de copacii de maslini, de mere dulci si de cirese...Era tot ce avea si in fiecare zi avea grija de ea, ii vorbea, cu ea se-nveselea, cu ea plangea si tot cu ea gandurile si dorurile isi adormea pe piatra alba pe care lacrimile de roua in fiecare dimineata le scada. Petalele cazute in fiecare dimineata le aduna si cu ele apa marii-o incununa...Ele plecau cu valurile calatoare, odata cu ele si gandurile sale amare...Pumnul si-l umplea cu apa parfumata si isi uda fata alba, spunand:"va veni si alta data!" Treceau zile, luni si ani, dar speranta sa o gaseai in fiecare floare, in fiecare fruct de vara si de toamna, in fiecare frunza de maslin, chiar daca unele ii cadeau la picioare...Fluturasii ii mangaiau privirea cazuta si la fiecare zbor lasau o urma albastra...Se asezau pe fiecare petala alba, pe fiecare clapa a pianului de la fereastra, pe fiecare coarda de vioara, pe fiecare sunet de harpa...Cate unul se mai agata in floarea de mar de parca acolo vroia sa-i fie ultimul zbor.- Micutul meu, vino de-ti continua zborul...Priveste cum Lumina deschide Orizontul...Auzi?Scoica isi canta dorul...Dorul de Sirena, de iubirea ei eterna.Tu stii cel mai bine sa zbori spre lumina...Ia si dorinta mea si a scoicii de perluta dorului plina si du-le la ea, la lumina si izvorul din ea. Zborul si l-a continuat si in lumina a plecat...Ah, si ce lumina mare se facuse!Fluturasul in ea se pierduse...pentru ca numai el stie ca iubirea e plina de lumina si izvor...Si atunci parfumul florilor de mar peste gradina se asezase...Floarea de cires petala si-o deschidea,frunza de maslin se legana, in ritmul ciocarliei usor cadea si in fiecare zi drumul valului il urma cu aceeasi speranta:"va veni si alta data, caci este zi in fiecare zi lasata...!" Porumbelul alb le aduna si in cuibul de la fereastra le aseza...melodia continua sa-i mangaie fata si lacrima cazuta pe piatra alba..." (Regina Maria)

"Povestea vietii mele" este una dintre cele mai memorabile confesiuni ale unei personalităţi marcante ale secolului trecut.

Istoria stiintei si credintei religioase

2010-04-27T12:47:00.002+03:00

"Nu exista lumina fara intuneric si nici materie fara umbra."

Stiinta si credinta au fost considerate deseori antinomice; nu a fost dintotdeauna asa. Daca privim de-a lungul istoriei, constatam ca, inca de la nasterea sa, in Grecia secolului al VI-lea i. Hr., stiinta era considerata foarte aproape de metafizica. Abia in secolul al XVII-lea se observa serioase veleitati de emancipare a stiintei, ceea ce antreneaza inevitabil conflicte cu autoritatile religioase. Afacerea Galilei ramane cu siguranta cel mai cunoscut exemplu de astfel de conflicte. Ea va marca profund memoria colectiva.

Secolul al XIX-lea este caracterizat printr-o veritabila explozie a cunoasterii stiintifice, ceea ce favoriza un climat euforic. Ideologia scientista impune credinta in puterea nelimitata a stiintei si pretinde conducerea intelectuala si morala a societatii. Separarea intre stiinta si credinta este la apogeul ei. Biserica si stiinta se regasesc in doua tabere opuse.
Revolutiile stiintifice ale secolului XX – relativitatea lui Einstein, mecanica cuantica, cosmologia – modifica radical conceptiile traditionale privind spatiul, timpul, materia si universul, reinnoind viziunea noastra asupra stiintei si lumii. Ele ne permit, de asemenea, sa punem mai bine unele probleme filosofice majore, in special cele privind realitatea, rationalitatea, adevarul.

Trebuie sa facem o distinctie clara intre cult, credinta, teologie. Existenta unei realitati ultime care se ascunde in spatele lucrurilor este plauzibila, dar exista abordari diverse ale acestei realitati.

Cu toate limitele sale, stiinta contribuie din ce in ce mai mult la dezvoltarea filosofiei, daca ar fi sa ne gandim doar la faptul ca o ajuta sa puna corect adevaratele probleme. Stiinta este in slujba omului, nu numai prin nenumaratele aplicatii care-l scapa de atatea griji dar si pentru ca-i deschide noi orizonturi culturale, filosofice si etice, care-l impiedica sa se angajeze pe drumuri fara iesire in cautarea sensului.

Lee Miller (1907-1977), celebru fotomodel devenit fotograf de razboi

2010-04-27T08:14:00.003+03:00

Am pornit de la ceea ce sunt - dincolo de geografii, de timp, de sex, de cultură - cele trei mari dorinţe ale oamenilor: puterea, iubirea şi banii. Desigur că una dintre aceste dorinţe este cea mai puternică, dar ea nu le anulează pe celelalte, ci doar le face mai palide. Cea mai puternică este dorinţa care le-a dominat viaţa. Şi le-am găsit... Cele trei patimi exponenţiale, întâlnite într-un destin de excepţie, Lee Miller.

Am găsit o a patra dimensiune. Aventura. Adică cazul unei femei – repet că şi un bărbat poate face aşa ceva – care îşi doreşte să aibă mai multe vieţi în aceeaşi viaţă. Această femeie nu este însă multidimensională. Mai degrabă viaţa ei este o sumă de fire împletite, ce formează un fel de şnur. Lee Miller (1907-1977), fotograf şi fotomodel, muză a lui Man Ray şi Picasso, între alţii.

Acest articol o prezintă pe Lee Miller de o parte şi de alta a aparatului foto, de la începutul cariei sale de model şi până la ultimele fotografii realizate de aceasta, inlcusiv peisajele egiptene din perioada primei căsătorii.

Născută la New York, Elizabeth (Lee) Miller este fiica unui inginer-inventator care i-a pus camera foto în mană pe când era doar un copil. La vârsta de 19 ani, în timpul unei plimbări pe o stradă din Manhattan a fost descoperită de Conde Nast, care a lansat-o în cariera de modelling. Prima ei apariţie a fost pe coperta Vogue din martie 1927, ilustraţia fiind realizată de George Lepape.

In următorii doi ani a devenit unul dintre cele mai de succes modele, fotografiată de Arnold Genthe, Nickolas Murray sau Edward Steichen. Acesta din urmă este autorul unei campanii publicitare la Kotex, prima campanie la tampoane igienice din istorie, a cărei protagonistă a fost Lee Miller. Campania a stârnit multe controverse la acea vreme.

In 1929 Miller îl întâlneşte pe Man Ray la Paris, devenind eleva şi iubita acestuia, membră a Mişcării Suprarealiste. Aşa îi cunoaşte pe Paul Eluard, Pablo Picasso şi Jean Cocteau, devenind muza acestuia din urmă, în filmul The Blood of a Poet (1930). Realizează primele ei fotografii, suprarealiste. Se întoarce în America, unde, împreună cu unul dintre fraţii săi deshide un studio foto, are o expoziţie foto, apoi se căsătoreşte cu un om de afaceri egiptean, Aziz Eloui Bey, mutându-se la Cairo. Divorţează în 1934 şi se întoarce la Paris, unde îl cunoaşte pe viitorul soţ, pictorul suprarealist britanic Roland Penrose şi se mută la Londra.

Se angajează ca fotograf pentru British Vogue, acoperind London Blitz, iar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial devine singura femeie fotograf, corespondent de război, pentru Vogue. Alături de fotograful David E. Scherman de la Life Magazine, Miller a realizat cele mai iconice fotografii din timpul debarcării din Normandia, eliberarea Parisului şi din lagărele de exterminare Buchenwald şi Dachau.

După război, bântuită de atrocităţile surprinse de cameră, Miller suferă câteva episoade puternice de depresie şi începe sa bea foarte mult. In 1947 de naştere unicul său fiu, Antony iar Miller se întoarce la Vogue, fotografiindu-i pe Max Ernst, Alfred H. Barr Jr., Saul Steinberg. Ilustrează biografiile lui Picasso şi Antoni Tapies, scrise de soţul său şi se dedică artei culinare….

Miller moare de cancer, în 1977, iar fiul său este autorul primei sale biografii, în 1985, "The Lives of Lee Miller".

HRISTOS A INVIAT!

2010-04-01T21:26:00.004+03:00

"Sfanta sarbatoare de Paste este un moment in care dragostea, pacea si seninatatea se unesc in numele Domnului. Astazi fii intelegator, fii alaturi de cei dragi, fii cel care le iarta pe toate, fii in sentimentul Pastelui. Hristos a inviat!"

Duminica Floriilor

2010-03-27T20:17:00.004+02:00

Pentru credinciosii ortodocsi si romano-catolici, este Duminica Floriilor.Iisus intra in Ierusalim. Multimea flutura ramuri de palmieri strigand: "Osana Fiului lui David!"

"Pentru doamnele si domnii profesori si pentru toti elevii ce poarta nume de floare, Dumnezeu sa va calauzeasca pasii spre infaptuirea de lucruri marete, sa aveti parte de sanatate si de cei dragi mereu alaturi. La multi ani!"

Emanciparea femeii, în oglinda istoriei

2010-03-23T15:07:00.001+02:00

Emanciparea femeii, în oglinda istoriei

Timp de secole,femeiile au trait intr-o lume a barbatilor,neavand nici un drept,ci doar datoria de a fi o sotii si mame bune.Fiind reprezentantii sexului tare,barbatii au reusit sa profite timp de secole de slabiciunea femeii,de inferioritatea sa din punct de vedere fizic si de finetea si sensibilitaea acesteia. Din cele mai vechi timpuri chiar pana in prezent,masculinul si experientele sale erau considerate norma pentru comportamentul si realizarile umane. Experientele femeilor si tot ce tine de femeiesc erau considerate deviatii sau exceptii de la norma universal masculina.

De-a lungul istoriei, femeia a fost privita in fel si chip. Societatile tribale au trecut de la matriarhat la patriarhat, in antichitate in unele culturi rolul femeii era minimalizat, in altele exacerbat, ca de-abia la inceputul epocii moderne sa se inceapa un proces lung si anevoios de accpetare a egalitatii cu barbatul.

Pornind de la povestea biblica a crearii omului,trecand prin Antichitatea vechilor greci,pentru care femeia era considerata un barbat “mutilat”,pana la influenta teorie freudiana a sexualitatii,comportamentul uman a fost redus la experientele si privilegiile masculine. Teoria sexualitatii este una dintre cele mai criticate teorii de catre feministe,referindu-se adesea la “faza falica” . Feministele considera ca de aici,personalitatea copiilor poate fi predeterminata:baietii se dezvolta ca persoane active,pe cand fetele capata un sentiment de inferioritate,devenind pasive.

Imaginea semnificativă care regla prezenţa femeii în societate la acea dată pare a fi fost aceea de “soţie, mamă, administratoarea casei”. Conştiinţa publică, la nivelul ei cel mai sensibil şi în forme insulare, începe să caute totuşi o acomodare cu perspectiva unor noi roluri pe care femeia şi le-ar putea însuşi în spaţiul extra-familial. Se considera că femeile ar fi apte pentru unele profesii intelectuale şi trebuie să primească instrucţia necesară. “Se afirma formal că emanciparea femeilor este o problemă importantă, dar nu a prezentului, ci a viitorului.”

Secolul al XIX-lea a trăit cu certitudinea inferiorităţii intelectuale a femeii, certitudine care justifica interdicţia participării acesteia la viaţa politică.După primul război mondial, femeile, elitele feminine, devin un interlocutor social tot mai exigent, cu o voce publică distinctă.

Alvin Toffler a explicat conditia "inferioara" a femeii prin aceea ca, odata cu separarea producatorilor de consumatori, ea a fost perceputa drept consumator, cu toate ca de consumat consumau si barbatii, iar munca in gospodarie era - in parte - si productiva.

Nicolae Titulescu, politician si diplomat roman (1882-1941)

2010-03-16T23:39:00.003+02:00

"Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor." Nicolae Titulescu;

S-a afirmat ca mare orator in prima jumatate a secolului XX si s-a impus in chip deosebit ca diplomat de talie internationala. S-au intimplat cazuri, cum a fost acela din Camera Comunelor din 1937, cand parlamentarii englezi - vrajiti de elocinta diplomatului roman - au cerut lui N. Titulescu sa repete discursul in limba engleza

Titulescu a fost un politician al pãcii, militând în favoarea bunelor relatii cu vecinii. El a optat pentru restabilirea relatiilor cu Uniunea Sovieticã, dar protejând granitele României. De asemenea, a lansat idea unei Europe unite introducând sintagma spiritualizarea frontierelor, potrivit cãreia o abordare transfrontalierã a valorilor cultural-spirituale poate desfiinta imaginar granitele dintre state iar popoarele tãrilor vecine devin mai unite. Din nefericire, ideile lui au fost anihilate de miscãrile fasciste din perioada interbelicã. Dupã ce România s-a aliniat Germaniei, relatiile strânse ale lui Titulescu cu Franta, au devenit imposibile iar în 1936 acesta a fost obligat sã renunte definitiv la cariera diplomaticã.

Datoritã talentului sãu diplomatic de exceptie, cât si a contributiei sale la cauza pãcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rãmânând un simbol vesnic al României în Europa.

Prima misiune diplomatica o indeplineste in 1920 ca delegat la Conferinta de Pace de la Paris, fiind unul dintre mediatorii de pace dupã Primul Rãzboi mondial. Participa la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon, dupa care Transilvania a redevenit parte integranta a României.

Vreme de 2 decenii, Nicolae Titulescu om de vasta cultura, dotat cu un ascutit spirit analitic, si-a slujit tara cu abnegatie si inegalabila competenta; si, la capatul unui zbucium fara ragazuri si al unei munci incordate reusise sa devina, in epoca dintre cele 2 razboaie, PERSONALITATEA CEA MAI PRESTIGIOASA A VIETII POLITICE INTERNATIONALE.

A fost membru al Academiei Române, doctor honoris causa al Universitatilor din Atena si Bratislava, presedinte al Academiei diplomatice internationale. A fost ministru de finante (1917- si 1920-1921), delegat la Conferinta de pace de la Paris (1920), ministru plenipotentiar la Londra (1922-1927), ministru de externe (1927-1928 si 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga natiunilor (al carei presedinte a fost ales in 1930 si in 1931, singurul care a detinut aceasta functie de doua ori), remarcandu-se printr-un stralucit talent oratoric, servit de o documentatie vasta si o riguroasa argumentatie.

Gandirea si actiunile lui Titulescu au fost remarcabile prin luciditatea si realismul lor. El a militat pentru suveranitatea si egalitatea tuturor statelor in relatiile internationale, pentru securitatea colectiva si prevenirea agresiunii.

Titulescu si-a bazat intreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. Dupa instaurarea fascismului in Germania, dandu-si seama de pericolul pe care-l reprezenta aceasta pentru România (ca si pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate in directia intaririi colaborarii internationale, in interesul pacii si securitatii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, in 1933, in numele guvernului României, conventia de definire a agresorului si a depus eforturi remarcabile pentru incheierea in 1933 a Micii Intelegeri si pentru incheierea in 1934 a Intelegerii Balcanice, pacte regionale in care vedea o pavaza impotriva agresiunii.

In 1937 se refugiazã politic în Franta, la Cannes, denuntând regimul fascist din România. In exil continuã activitatea de promovare a ideii privind asigurarea si mentinera pãcii în întreaga lume.

La 17 martie 1941 a incetat din viata. In testamentul sãu a cerut sã fie înmormântat în România, dorintã care a fost posibilã doar la 14 martie 1992, când rãmãsitele pãmântesti au fost transportate din Franta si înhumate la cimitirul Sfânta Ecaterina din Scheii Brasovului.

"Acest ministru al unei tari mici face o politica in stil mare. CE OM UIMITOR !
In politica externa e imbarcat pe o firava luntrisoara pe care o conduce ca pe un vapor mare, in politica interna sta calare pe o scandura putrezita, careia pana la urma ii da o stabilitate de stanca.", declara Edouard Herriot, prim ministru al Frantei, una dintre personalitatile celei de-a treia Republici Franceze.

Inchisoarea Sighet ~ suntem facuti pentru a uita

2010-03-16T23:13:00.002+02:00

Uitarea este pentru cei care nu au suferit. Nu am înţeles adevărata faţă a opresiunii de dinainte de 1989 până nu am vizitat închisoarea din Sighetul Marmaţiei, care găzduieşte Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. De ce spun asta? Pentru că vorbele se pot uita, le îngropi undeva într-un sertar al memoriei, dar feţele celor care au suferit se întipăresc pentru totdeauna. Este impresionant culoarul de portrete ale victimelor comunismului. Nu poţi să treci indiferent prin locul acela. La Sighet este una dintre cele mai cunoscute închisori din ţara noastră, care a fost folosită pentru a încarcera deţinuţi politici, personalităţi de vază ale perioadei interbelice, dintre care mulţi si-au găsit sfârşitul după gratii.

După 1989, închisoarea a fost dezafectată şi transformată în muzeu. Fosta închisoare are parter şi două etaje. Cele mai multe dintre fostele celule au fost transformate în mici săli de muzeu. Doar câteva au rămas aşa cum erau.
Au fost păstrate intacte celulele unde au murit Iuliu Maniu, undeva la parter şi Gheorghe I. Brătianu, pe la etajul doi. Aici se afla doar patul de fier şi hainele de zeghe. Neatinse sunt şi cele doua celule de pedeapsă, numite sugestiv „Neagra”. Aici erau închişi detinuţii consideraţi recalcitranţi. Izolaţi în obscuritate totală, stăteau dezbracaţi şi desculţi, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei. Raţia de hrană le era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, infometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea. Am văzut copii care intră zâmbitori în aceste celule şi, inocenţi, le văd ca pe nişte locuri de joacă, dar şi oameni în toată firea care rămân înmărmuriţi când îşi dau seama de ce au fost capabili semeni de-ai lor şi câtă suferinţă s-a scurs între acei pereţi apăsători. O sală la fel de impresionantă este cea care descrie în amanunt munca forţată precum şi modalitaţile în care erau chinuiţi deţinuţii. Şi, ca şi cum cuvintele nu ar fi fost suficiente, este recreată o cameră de interogatoriu, cu maşina de scris şi lumina orbitoare care era aţintită în ochii condamnatului. Pe pereţi sunt desenate cele mai frecvente modalitati de tortură. Mă întreb şi acum cine este mai de condamnat: cel care a a avut mintea bolnavă să gândească aceste forme de brutalitate absolută sau cei care, la ordin, le-au dus la îndeplinire fără să clipească.

Muzeul Memorial Sighet se doreşte a fi o instituţie vie, în permanentă schimbare. Până acum a fost amenajată, tematic şi cronologic, cea mai mare parte din fostele celule ale închisorii. În cele trei niveluri ale muzeului sunt prezentate teme şi aspecte importante din istoria României între anii 1945-1989. O zi întreagă dacă ai sta în muzeu nu ai avea timp să parcurgi paginile de istorie vie aşa cum sunt ele prezentate pe pereţii fostelor celule. Alegerile din 1946, 1948 - sovietizarea României, represiunea împotriva Bisericii, distrugerea partidelor politice, mişcări studenteşti (1956), Revoluţia din Ungaria (1956), distrugerea Academiei, Securitatea între 1948-1989, o cronologie a Războiului Rece, 18 zile care au socat lumea, demolările din anii '80, Miscările muncitoreşti din Valea Jiului şi Brasov. Tematic au fost concepute celule fiind transformate în sălile demnitarilor, basarabeni în gulag, poezia în închisoare, viaţa intelectuală în închisoare, reprimarea culturii, scriitori în închisori.

Muzeul este înca o operă în construcţie. Represiunea împotriva culturii - artişti închişi este o sala dedicată actorilor, plasticienilor şi muzicienilor care au avut de suferit în perioada comunistă. Cenzura în teatru şi în film, dar şi distrugerea unor monumente din patrimoniul cultural românesc sunt alte două teme abordate. Femei în închisoare este una dintre cele mai impresionate săli ale muzeului. Alături de cele peste 4200 de nume de femei care au trecut prin închisorile comuniste, se regăsesc poveşti ale unor femei din rezistenţa anticomunistă din munţi, dar şi ale unor femei închise doar pentru ca erau soţii, surori, mame, fiice ale unor persoane considerate „dusmani ai poporului”.

Închisoarea din Sighet a fost construita în 1897, functionând ca închisoare de drept comun până în 1944, când a devenit lagăr sovietic. Din 1948 a devenit loc de detenţie pentru tinerii intelectuali şi pentru ţăranii maramureşeni anchetaţi de Securitate. În anul 1950 a devenit „Închisoarea miniştrilor”, fiind încarceraţi aici, într-o singura noapte, peste 80 de demnitari, adica foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, majoritatea lor nejudecaţi. Apoi au fost aduşi şi peste 50 de prelati greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alti demnitari, arestaţi între timp.

Penitenciarul era camuflat sub titlul de „unitate de munca speciala”, fiind în realitate un lagăr de exterminare pentru elitele ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera cu Uniunea Sovietică fiind situată la mai puţin de doi kilometri, iar paza fiind draconică. În 1955, după Convenţia de la Geneva şi intrarea în ONU a României, detinuţii politici au fost dispersaţi, iar închisoarea a devenit penitenciar de drept comun. În 1977, a fost şi acesta dezafectat.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost o idee pe care a avut-o, în 1992, poeta Ana Blandiana. Proiectul a fost realizat alături de Romulus Rusan. În 1993, Consiliul Europei a preluat Memorialul sub egida sa. În 1998, Memorialul de la Sighet a fost desemnat printre principalele locuri de păstrare a memoriei Europei, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa.

Este terifiant ce poate să născoacească mintea umană.

Suntem atât de inventivi când e vorba de noi metode de tortură, cât mai groaznice şi dureroase cu putinţă.

Acest muzeu este un foarte bun exemplu, din păcate, sunt sigură că acesta nu este şi ultimul, pentru că oamenii nu ştiu să înveţe din istorie şi au avut mereu tendinţa să o repete.

Romania in putine cuvinte...

2010-03-16T23:10:00.001+02:00

" Ne-am nascut aici, suntem cei dintai asezati aici si vom pleca cei din urma .Vom muri aici ,fiindca nu putem parasi ceea ce nu se poate parasi. Nici furtunile, nici trufiile,nici tradarile nu ne vor clinti."

Harta Gulagului Comunist din România

2010-03-16T22:14:00.003+02:00

Astazi la CDI s-a desfasurat seminarul pe tema „Comunismul în România”. S-au discutat anumite aspecte ale comunismului in Romania, precum "Socialismul secolului al XIX-lea şi mişcarea de stânga din România până la primul război mondial", "Partidul Comunist şi istoria politică a României după 1945", "Societate şi economie în România comunistă", "Educaţie şi învăţământ în România anilor 1945-1989" si despre "Inchisori comuniste in Romania". S-a vizionat un fragment din materialul video "Memorialul Durerii. O istorie care nu se invata la scoala",ce reprezinta o selectie de 30 de minute din serialul cu acelasi titlu realizat de Lucia Hossu Longin la Televiziunea Romana, alaturi de un material realizat in urma unei vizite la inchisoarea de la Sighet ~ "Inchisoarea Sighet ~ suntem facuti pentru a uita". La seminar si-au prezentat cercetarile si elevii Dragos Cojocariu(12B)~"Basarabia-1941, contexte istorice", responsabil prof. Arsintescu Ioan; Bogdanel Anusca(12G)~"Deportarile romanilor din Bucovina si Basarabia", responsabil prof. Elena-Diana Spiridon; Alexandru Draganescu(12I)~"Inchisoarea de la Aiud";, responsabil prof. Roxana Filip.
D.soara prof. Andreea Iftime a prezentat eseul "Literatura – memorial al rezistenţei individului în faţa sinelui şi a celorlalţi",literatura este tabloul care, sub influenţa ideologiei comunismului, nu mai prezintă realitatea nealterată, ci o plasează într-o sferă a neverosimilului şi a neconcordanţei cu fondul spiritual specific.
Concluzia? Comunismul a indus in noi umilinta... Regimul comunist ne-a schimbat mentalitatea, felul de a gândi şi a muncii. Una spuneam şi alta gândeam. Pentru supravieţuire, ţăranul trebuia să-şi fure propria sa muncă. Emil Cioran spunea: ”De câte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru”. Pentru poporul român, cei aproape 50 de ani au fost o dramă istorică. O abatere de la dezvoltarea firească a societăţi noastre. A fost o rană ce sângerează şi astăzi.

Ziua femeii, sarbatoarea internationala a mamelor

2010-03-07T11:34:00.003+02:00

In fiecare an, pe 8 Martie se sarbatoreste Ziua Femeii si Ziua Mamei. Aceasta zi este asteptata de toate femeile, de toate varstele si incheie ciclul destinat "babelor" si prin urmare sfarsitul martisorului.

Ziua de 8 Martie este recunoscuta pe intreg Mapamondul ca sarbatoarea internationala a femeii. Luna martie este prima luna a primaverii cand toata natura renaste si razele soarelui incepe sa ne mangaie usor. Pura coincidenta sau nu, in acesta luna se sarbatoreste pe langa martisor si ziua femeii, a mamelor. Femeia este cea mai importanta fiinta din lume, mama si iubita, elemente fara de care intregul univers nu ar exista. Cum si unde a luat nastere ziua femeii?

Ziua Femeii se sărbătoreşte încă de pe vremea grecilor antici. Totuşi, impunerea sa ca sărbătoare internaţională a fost consfinţită abia în anul 1977, printr-o rezoluţie a Adunării Naţiunilor Unite.

Ziua mamei se sarbatorea inca de pe vremea zeilor din Olimp cand exista un festival dedicat mamei tuturor zeilor si zeitelor pe nume Rhea in Grecia Antica. In 1910, la Copenhaga apare pentru prima data ideea zilei femeii cand se sarbatorea miscarea femeilor pentru egalitate in drepturi si egalitate de sanse. 7 ani mai tarziu se naste si ziua de 8 Martie cu prilejul grevei muncitoarelor din Sankt Petersburg. Ziua femeii a fost recunoscuta ca sarbatoare internationala in 1977, devenind o traditie in majoritatea tarilor din Europa si in SUA, fiecare sarbatorind-o asa cum o simte. Ziua de 8 Martie este pe plan international Ziua Femeilor Militante, a celor datorita carora noi, femeile, avem drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educatie, la divort, la asistenta medicala, la contraceptie. Dreptul de a alege si de a spune Nu! Una dintre aceste tari este Anglia, unde pe 8 Martie au loc marsuri si intruniri in memoria acestor Femei.

Sărbătorea de 8 martie îşi are originea în festivalul dedicat zeiţei Cybele. În mitologia greacă, Cybele era zeiţa pământului şi mama tuturor zeilor ce trăiau pe muntele Olimp. Festivalul ţinut în cinstea ei purta numele de Hilaria şi dura trei zile, de pe 15 până pe 18 martie.Cybele a fost preluată şi în mitologia romană, iar cultul ei era primul din calendarul roman. După creştinizare, sărbătorile în cinstea zeiţei au fost înlocuite cu cele ale Mariei, mama lui Iisus.

O variantă a zilei femeii se regăseşte în Anglia secolului al XVI-lea. În "Sâmbăta Mamelor", din Postul Paştelui, slujitorii care munceau departe de casă căpătau învoirea de a-şi vizita familia.Muncitoarele din Statele Unite au început să-şi sărbătorească ziua, în 1857. Manifestarea era dedicată luptei împotriva inechităţilor sociale şi a discriminării dintre sexe.

Nevoia unei zile dedicate femeii, care sa fie sarbatorită la nivel internaţional, apare în 1910, la Copenhaga, în cadrul Internaţionalei Socialiste. Sărbătoarea a fost adoptată apoi şi în Austria, Danemarca şi Elveţia. În urma revoluţiei bolşevice, Lenin a oficializat ziua femeii pe tot teritoriul fostei URSS.Sărbătoarea a fost impusă, pe plan internaţional, în 1977, printr-o rezoluţie a Naţiunilor Unite. În ţara noastră, 8 martie se sărbătoreşte din perioada regimului comunist.
In Romania in ziua de 8 Martie se sarbatoreste Femeia, bucuria vietii noastre si motivatia de a trai.

FEMEIA ~ acest miracol si mister despre care un mare ganditor francez spunea ca este « cea mai frumoasa jumatate a lumii ».

La multi ani de 8 Martie, tuturor femeilor si mamelor din Romania si o primavara frumoasa!

Reper istoric

2010-03-04T22:49:00.001+02:00

Reper istoric din 5 martie:

1919: Romania a adoptat un decret-lege prin care era introdus calendarul gregorian, începînd de la 1 aprilie 1919 (stil vechi), care a devenit 14 aprilie (stil nou).

1933: In timpul marii crize econimice din SUA, presedintele Franklin D. Roosevelt a decretat inchiderea pentru o zi a tuturor bancilor de pe teritoriul statului si suspendarea operatiunilor financiare.

1953: A murit I.V. Stalin (Iosif Vissarionovici Djugasvili), sef al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Dupa divergentele de opinii intre Vladimir Lenin si Iulius Martov, Stalin a trecut de partea bolsevicilor. Rapid a reusit sa il impresioneze pe Lenin si sa ocupe functii tot mai inalte in structura politica. La conferinta partidului din aprilie 1922, Lenin si-a propus protejatul pentru postul de secretar general, dar tot el, inainte sa moara, a cerut inlaturarea sa. Stalin a fost insa de neoprit si s-a pozitionat in fruntea Rusiei comuniste pe care a stapanit-o pana la moarte. In ciuda regimului tiranic instaurat in Uniunea Sovietica, rusii l-au plans pe conducatorul lor, milioane de oameni trecand prin fata catafalcului sau. Moartea acestuia a survenit in urma unui atac cerebral suferit cu cateva zile inainte.

1968: A inceput prima editie a Festivalului International de muzica usoara „Cerbul de Aur”.

SERIA10: Femei celebre!!!

2010-03-02T21:09:00.005+02:00

Elisabeta de Wittelsbach

"Totul este trecator in aceasta lume."(H. Heine);

Elisabeta de Wittelsbach, cunoscută mai ales sub numele Sissi, a fost soţia împăratului Franz Joseph al Austriei. Printesa Sissi, pe numele ei adevarat Elisabeta Amalia Eugenia, ducesa de Bavaria si printesa de Bavaria, facand parte din casa de Wittelsbach, a devenit imparateasa a Austriei si regina a Ungariei datorita casatoriei cu imparatul Franz Joseph.

Printesa Sissi s-a nascut la Munchen, pe data de 24 decembrie 1837. Elisabeta de Wittelsbach s-a născut într-o familie numeroasa, părinţii ei fiind Maximilian Joseph de Bavaria şi Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei. Familia sa locuia la castelul Possenhoffen. In vara anului 1853, Elisabeta, in varsta de 15 ani, si-a insotit mama si pe sora ei mai mare, Helene intr-o excursie la statiunea Bad Ischl, din Austria, unde ele sperau ca Helena sa atraga atentia imparatului Austriei, Franz Joseph, atunci in varsta de 23 de ani.

Insa Franz Iosif a ales-o pe Elisabeta, iar cuplul s-a casatorit la Viena in primavara anului 1854. Elisabeta s-a adaptat cu greu etichetei de la curtea habsburgilor. A avut cu imparatul Austriei patru copii: trei fete (Sofia, Gisela si Maria-Valeria) si cel care se spera ca va fi printul mostenitor, Rudolf . Sissi a născut primul copil, pe Sofia, la 5 mai 1855, la vârsta de doar 17 ani. Toţi copiii, au fost crescuţi de bunica lor, deoarece aceasta considera ca le poate da o educaţie mai bună. La 12 iulie 1856 a născut-o pe Gisela. Micuţa a fost despărţită de mama ei şi crescută de către bunică (mama lui Francisc Iosif). În urma unei vizite pe care Sissi a făcut-o în Ungaria (împotriva voinţei Sophiei, la Buda, împreună cu Sofia, copilul s-a îmbolnăvit grav şi a murit la 29 mai. Atunci Sissi a suferit o depresie gravă, renunţând şi la lupta pentru copiii ei. La 21 august 1858 s-a născut viitorul moştenitor, Rudolf.La 23 aprilie 1868 s-a născut al patrulea copil, la Buda (Maria Valeria) (d. in 1924) numit "Copilul Ungur". Acest gest l-a făcut pentru unguri ca un fel de cadou pentru viitorul rege al Ungariei.

Dupa ce casatoria ei a inceput sa se deterioreze din cauza infidelitatilor lui Franz Iosif, Sissi a inceput sa calatoreasca, vazandu-si copiii foarte rar. A vizitat locuri ca Madeira, Ungaria, Anglia si Corfu, unde a cerut sa i se construiasca un castel pe care la denumit Achilleion. Sissi a devenit faimoasa pentru frumusetea ei, pentru modul in care a influentat moda vremii, cat si pentru pasiunea sa enorma pentru sport, mai ales pentru calarie. Nelinistile nationale din cadrul monarhiei habsburgilor, cauzate de rebelii unguri, au condus in 1867, la intemeierea dublei monarhii austro-ungare, facand-o pe Elisabeth imparateasa Austriei si regina Ungariei.

Elisabeta a fost intotdeauna apropiata de cauza ungurilor si, odata ce s-a impacat cu sotul ei, i s-a alaturat lui Franz Iosif la Budapesta unde a avut loc incoronarea lor.

În anul 1887 a stat in Băile Herculane, timp de şase săptămâni, împărăteasa Imperiului austro-ungar Elisabeta (sau Sissi), care era îndrăgostită de staţiunea de pe Valea Cernei.

In 1889, viata lui Sissi a fost zguduita de moartea unicului ei fiu, printul Rudolf, in varsta de 31 de ani, care si-a impuscat tanara amanta, baroana Mary Vetsera, dupa care s-a sinucis. Scandalul este cunoscut sub numele de Mayerling, dupa numele cabanei lui Rudolf din Austria. Moartea lui Rudolf nu a reprezentat numai o tragedie personala, ci o tragedie care a afectat destinul intregului Imperiu. Mostenitorul tronului va deveni Franz Ferdinand – fiul fratelui imparatului, prietenul din copilarie al lui Rudolph, un personaj la fel de putin iubit de imparatul Franz Joseph pe cat fusese si propriul fiu.

Elisabeth a fost prima din familia regala care a primit vestea trista a mortii fiului ei. Intrebata de Valerie, sora lui Rudolf, daca acesta s-a sinucis, regina a negat vehement. I se spusese ca Maria a fost cea care a declansat tragedia, otravindu-l mai intai pe Rudolf si apoi sinucigandu-se. La numai 24 de ore dupa incident Franz Josef afla cu uimire ca Rudolf s-a impuscat. Versiunea oficiala, insa, nu corespunde cu niciuna dintre cele doua variante. Ideea sinuciderii este respinsa, pentru a nu pata onoarea familiei regale, iar moartea printului mostenitor se spune ca ar fi intervenit in urma unui atac de cord. Dupa examinarea celor doua cadavre se constata ca Maria a murit cu cateva ore inaintea amantului sau, ceea ce inseamna ca printul a ucis-o, a asteptat o vreme, dupa care s-a sinucis prin impuscare.

Viata lui Franz Josef e un amestec de poveste si suferinta. Despre el, printesa Sissi spunea cu tristetea unei imparatese ce nu a avut destul timp sa fie femeie "Mi-as fi dorit sa nu fie imparat." Pe 10 septembrie 1898 în timp ce Elisabeta era în trecere prin Geneva a fost înjunghiată cu o pilă triunghiulară de anarhistul italian Luigi Lucheni. Acesta îl avea ca ţintă iniţială pe prinţul de Orleans,care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate că era înregistrată la hotel sub o altă identitate, în dimineaţa zilei de 10 septembrie, într-un ziar local a apărut un articol despre prezenţa împărătesei la Geneva. Luigi Lucheni a urmărit-o şi a înjunghiat-o tocmai când se pregătea să urce impreună cu doamna sa de onoare, contesa unguroaică Irma Sztaray, pe vaporul spre Montreux. Căderea i-a fost uşurată de părul său bogat. Nimeni nu a realizat faptul că a fost înjunghiată. După ce s-a ridicat şi a urcat pe vapor, a leşinat. Vaporul s-a intors imediat, pilotul aflând ca era împărăteasa Austriei. A fost transportată la hotelul la care a fost cazată unde a murit după circa o oră. Ultimele ei cuvinte au fost"Ce mi s-a întâmplat?" A fost înmormântată cu mari onoruri, la 17 septembrie 1898, la Viena, în Cripta Imperială.Imparateasa a fost inmormantata in cavoul imperial din centrul Vienei, care vreme de secole a fost locul in care erau inmormantati imparatii Austriei.

Elisabeta, "împărateasa fără voie" a fost o femeie depresivă şi nefericită. Se simţea sufocată în anturajul de la Viena, de unde încerca să scape, prin călărit, poezii, călătorit. A fost o femeie frumoasă, faima frumuseţii ei ajungând până în Orient. Ambasadorul Persiei a refuzat sa plece dintr-o vizită oficială până ce a văzut-o. Piesa ei de rezistenţă era părul foarte lung şi frumos, îngrijit de coafeza sa preferată, Fanny.

Frumoasa Sissy a jucat un rol important in politica imperiului. Ea a fost principalul catalizator in alianta Austriei cu Ungaria. A sustinut partidul national maghiar, a invatat ungureste, a participat la toate sarbatorile nationale ale Ungariei si a avut relatii foarte apropiate cu Andrassy, chiar mai apropiate decat era necesar, gurile rele lansand zvonul ca fiica cea mica a Elisabetei – Marie Valerie – ar fi fost fructului iubirii celor doi. Elisabeta s-a indepartat treptat de sotul sau, ajungand sa se intalneasca cu acesta o data sau de doua ori pe an cu ocazia zilei de nastere a imparatului sau a sarbatorilor de iarna. Restul timpului si-l petrecea in statiunile balneare la moda in Europa, in palatele sale din Irlanda (unde organizeaza house-party-uri), Godolo (primit in dar cu ocazia unirii celor doua state din 1867) sau la vila Achilleion din insula Corfu.

Franz Joseph a avut si el o relatie extraconjugala cu actrita Katherina Schratt, relatie acceptata cu indiferenta de sotia sa, care ajunge chiar sa-i organizeze intalnirile in apartamentul doamnei sale de onoare. Acesta relatie, se pare singura pe care imparatul a avut-o, incepe in 1886 si va dura toata viata. Inalt, figura atletica, nas drept, gura generoasa, pasionat de armata, bun calaret, excelent dansator, Franz Joseph a fost unul dintre cei mai carismatici monarhi din istorie.

Nici Elisabeta nu era mai prejos. Era recunoscuta pentru farmecul sau personal si era apreciata mai ales in cercurile maghiare. A fost pasionata de filosofie si de poezie, de calarie si de colectionarea fotografiilor de familie, a invatat limba greaca cu un personaj straniu – Christomanos, care-i va fi si confident, a tinut un jurnal in versuri, care va fi depus dupa moartea sa intr-o banca in Elvetia. Elisabeta a ramas de mult timp in cultura populara drept acea imparateasa frumoasa si aclamata de toti.

Ce-ar fi fost istoria si lumea de astazi fara femei? Fara contributia lor la scena deschisa sau in spatele unor evenimente marcante, cu siguranta unele evenimente nu ar fi avut loc intr-un mod atat de hotarator pentru istoria lumii. Femei misterioase, regine, oameni de stiinta, razboinice sau pacifiste, unele din ele nu vor mai putea fi uitate niciodata – faptele lor au surprins si vor uimi lumea si de-acum incolo.

O vorbă celebră spune că “în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie puternică”. Istoria ne-a oferit mai multe exemple de femei frumoase şi puternice care confirmă această zicală. Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii" si-a propus prin seria de 10 documentare sa prezinte doar zece dintre femeile celebre ce au marcat istoria.

Despre rolul femeilor in istorie si care nu au ajuns neaparat la statutul de femei celebre, Virginia Woolf a spus "In cea mai mare parte a istoriei, anonimul a fost o femeie."

1 Martie

2010-03-01T03:07:00.002+02:00

SERIA9: Femei celebre!!!

2010-02-28T23:43:00.008+02:00
Grace Patricia Kelly, iar după căsătorie Prinţesa Grace de Monaco

Grace Kelly ~ Printesa Americana ~

Grace Kelly, actrita care avea sa devina printesa de Monaco, a ramas in istoria secolului XX ca un simbol al stilului, elegantei si frumusetii.

In luna mai 1955 Grace Kelly a participat la Festivalul de Film de la Cannes, l-a intalnit pentru prima oara pe printul Rainier III de Monaco, intalnire care avea sa ii schimbe pentru totdeauna destinul. Iar in martie 1955, Grace Kelly a castigat celebra statueta pentru rolul sau din The Country Girl.

Pe 5 ianuarie 1956 printul Rainier si Grace Kelly isi anuntau logodna.Casatoria celor doi a avut loc pe 18 aprilie 1956, cu participarea a 80 de invitati, pentru ca a doua zi sa aiba loc "nunta secolului", cum a fost numita, un eveniment monden la care au participat sute de personalitati, inclusiv sefi de stat si de guvern, membri ai caselor regale, vedete de la Hollywood.

Grace Kelly a fost o personalitate extrem de puternică, iar acest lucru s-a manifestat inclusiv în stilul său vestimentar. Ea nu a adoptat un stil, ci a creat unul, refuzând să îi copieze pe alţii. Imaginea sa era diferită de cea a divelor voluptoase ale epocii. Nu avea nevoie de artificii sau de ţinute vulgare pentru a-şi sublinia erotismul.

Născută într-o familie catolică şi educată într-o mănăstire, Grace Kelly a trezit indignarea familiei sale, atunci când s-a hotărât să devină actriţă. Pentru a-şi putea plăti cursurile de artă dramatică, a pozat pentru reclame la Coca Cola şi Colgate. A fost repede remarcată şi, la 22 de ani, juca în primul său film, 14 ore. Celebritatea i-a fost asigurată de colaborarea cu Alfred Hitchcock, ea deţinând rolul principal în trei filme ale „maestrului suspansului“: Dial M for Murder, Rear Windows şi To Catch a Thief. În al treilea film, Kelly a jucat rolul unei moştenitoare de origine americană, care impresiona prin ţinutele sale sofisticate şi bijuteriile scumpe.

În 1955, ea a primit premiul Oscar pentru rolul interpretat în „The Country Girl“. La premiere, a purtat o rochie de satin albastru, una dintre ţinutele sale preferate. De altfel, a apărut îmbrăcată în ea şi la premiera filmului şi pe coperta revistei „Life“. Astfel, arăta că nu îi pasă de regula conform căreia nu trebuie să apari de două ori în public în aceeaşi ţinută şi se distanţa de stilul vestimentar al personajelor interpretate. De exemplu, în „Rear Window“, personajul său, Lisa Carol Fremont, era posesoarea unei garderobe impresionante atât prin calitate cât şi prin cantitate şi îşi schimba în permanenţă ţinutele.

În total, Grace Kelly a jucat în numai 11 filme, suficient pentru a rămâne în istoria cinematografiei şi în amintirea fanilor. Cariera ei la Hollywood s-a încheiat în momentul în care s-a căsătorit cu prinţul Rainier şi a devenit prinţesă de Monaco.

Grace Kelly şi prinţul Rainier de Monaco s-au întâlnit în mai 1955, în timpul festivalului de la Cannes, când Grace a mers la castel pentru o şedinţă foto. Apoi, Rainier şi-a petrecut sărbătorile de iarnă împreună cu familia lui Grace, iar 19 aprilie 1956 avea loc nunta, celebrată în Catedrala din Monaco. Grace Kelly a purtat o rochie de mireasă cu adevărat princiară, făcută din metri de mătase, tafta, tul şi dantelă, creaţie a lui Helen Rose, designerul actriţei de la casa de producţie Metro Goldwin Mayer.

Odată devenită prinţesă, nu a trebuit să îşi schimbe stilul prea mult, datorită eleganţei ei naturale şi nobleţei cu care se născuse. Prefera în continuare culorile pastelate şi liniile simple. Mănuşile albe, eşarfele de mătase şi pantofii cu toc jos îi defineau, de asemenea, imaginea. De asemenea, este asociată cu aşa-numita „geantă Grace Kelly“, mare şi aproape pătrată, pe care o folosea, atunci când era însărcinată, pentru a feri abdomenul său bombat de blitzurile fotoreporterilor. Era apreciată şi pentru faptul că nu încerca să ascundă faptul că avea probleme de vedere şi îşi purta ochelarii cu mândrie. La 14 septembrie 1982, a suferit un atac cerebral în timp ce se afla la volan, iar rănile provocate de accident i-au fost fatale. A fost înmormântată în absida catedralei din Monaco, la ceremonia funebră fiind prezente personalităţi precum prinţesa Diana, prima doamnă franceză Danielle Mitterrand şi prima doamnă americană Nancy Reagan, preşedintele irlandez Patrick Hillery sau actorul Cary Grant.

Stilul său – caracterizat prin bun-gust şi naturaleţe – rămâne însă nemuritor. In 1954, Grace Kelly era una dintre cele mai mari vedete de la Hollywood. Castigase Oscarul pentru rolul din filmul "Country Girl" si era actrita preferata a celui mai popular regizor al vremii, Alfred Hitchcock.

Dincolo de toate acestea, Grace fusese unanim declarata "printesa elegantei". Fiecare aparitie a ei era indelung comentata si chiar copiata. In timpul discursului de la Oscar, toata lumea a putut sa-i admire extraordinara toaleta creata de Edith Head. Linii simple, un material superb de culoare bleu, care ii punea in valoare trasaturile fine. Dupa ce premiul a fost anuntat, blitz-urile aparatelor de fotografiat si camerele de televiziune s-au indreptat catre ea si au surprins lacrimile si emotia care ii accentuau, parca si mai mult, frumusetea delicata a chipului. A doua zi, toata lumea isi dorea sa arate ca ea. Sa poarte manusi sau genti, orice haina sau accesoriu care ar fi putut sa imite ceva din stilul lui Grace.

In acelasi an, Grace Kelly se afla alaturi de Cary Grant pe Riviera Franceza, lucrand la unul dintre filmele lui Alfred Hitchcock, "To Catch a Thief". In goana masinii, pe unul dintre drumurile de langa Monte Carlo, a admirat privelistea impresionanta a unei gradini superbe aflate aproape de malul marii. A aflat de la scenaristul filmului, care se afla alaturi de ea, ca aceea era una dintre gradinile printului Rainier de Monaco. La cateva saptamani dupa aceea, editorii revistei "French" au avut ideea de a face o sedinta foto cu Grace, la palatul acestuia din Monaco. Cu aceasta ocazie, urma sa-l cunoasca chiar pe proprietarul frumoasei gradini.

Unul dintre prietenii ei de atunci, actorul Jean-Pierre Aumont, isi aminteste ca Grace voia sa refuze invitatia celor de la "French", fiind convinsa cu greu ca nu poate rata ocazia de a cunoaste un print mostenitor. Pana la urma, vizita din acea zi i-a produs actritei o impresie extrem de puternica. Grace s-a declarat atunci impresionata de frumusetile "Palatului Roz", dar mai ales de distinctia si eleganta printului de Monaco. Ca din intamplare, cei doi se vor intalni un an mai tarziu la Cannes, la Festivalul de Film. Locurile lor la dineul de gala au fost alaturate si, in acea seara, cei doi au putut sa se cunoasca mai bine. Tot atunci, Grace a putut observa ca printul "este de-a dreptul sarmant si imi plac la nebunie ochii lui. I-as putea privi ore in sir". Dupa intalnire, cei doi au inceput o corespondenta intensa peste Atlantic, sustinuta din umbra de preotul american Francis Tucker, care era aproape sigur ca Grace este consoarta ideala pentru prietenul sau Rainier. Calitatile ei erau evidente.

Chiar si printul nu se sfiise sa le recunoasca, spunand desprea ea ca "este o blonda stilata, pe care orice barbat si-ar dori-o de sotie". In plus, toti apropiatii casei regale se rugau ca printul sa-si gaseasca o sotie, pentru ca, in virtutea unui tratat mai vechi, la moartea ultimului mostenitor al Casei de Grimaldi, principatul devenea o provincie a statului francez.

In 1956 are loc premiera filmului "Inalta societate". Intr-una din scene, Tracy Lord, personajul interpretat de Grace Kelly, spune: "Nu as putea sa cedez niciodata. M-am nascut pe un piedestal". In acelasi film, la mana ei se putea observa frumosul inel de logodna, cu un imens diamant, pe care i-l daruise Rainier. Printul o ceruse in casatorie de Craciun, cand familia Kelly il invitase la ferma lor din Philadelphia. In acelasi an, Grace avea sa renunte la cariera de actrita pentru a deveni printesa, in adevaratul sens al cuvantului.

Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

SERIA8: Femei celebre !!!

2010-02-27T20:49:00.006+02:00
Miturile unei femei fascinante, Evita Peron

“Ca orice femeie, sunt mult mai puternica decat par” Evita Peron;

Evita a avut o viata tumultoasa si captivanta. Starneste pasiuni, simpatii, dar si uri, antipatii. Incalca regulile, dar le respecta in acelasi timp. Cu toate ca era frumoasa, Evita impresiona mai ales prin energia personalitatii sale. Avea atitudine. Era inteligenta. Stia sa se impuna. Stia sa fie puternica. Stia cand e cazul sa fie sensibila.

María Eva Duarte a avut o viata tumultoasa si captivanta. Starneste pasiuni si simpatii, dar si uri si antipatii. Incalca regulile, dar le si respecta in acelasi timp. Viata unei personalitati atat de remarcante nu putea fi una obisnuita. Evita cea umana isi incepe periplul prin viata ca un sex-simbol pentru a se face mai tarziu remarcata politic.

Nascuta la 7 mai 1919, in colonia agricola La Union, un orasel din apropiere de Los Toledos, Maria Eva Duarte a fost fiica nelegitima a unei servitoare din Pampas - imensa campie fertila din centrul Argentinei -si a unui proprietar de terenuri, destul de bogat. La inceput, fetita este crescuta la ferma, impreuna cu surorile ei bastarde, separat de copiii legitimi. Dupa moartea tatalui, intr-un accident de circulatie, se muta impreuna cu mama in oraselul Junin, unde deschid o pensiune familiala. Surorile mai mari se marita cu clienti ai localului.

La numai 15 ani fuge de acasa, in Buenos Aires impreuna cu amantul,pe nume Augustine Magaldi. Parasita de acesta, Evita ajunge sa-si castige existenta prin metode mai mult sau mai putin promiscue, intretinand legaturi sexuale cu diversi barbati. Ajunsa in capitala, intelege ca viata nu este chiar atat de simpla. Magaldi o paraseste si ajunge sa duca o viata mizera.

Dupa prima deceptie, intretine cateva legaturi efemere si pozeaza pentru reviste. Reuseste sa castige ceva bani lucrand ca prostituata in cluburile de noapte. Obtine pana la urma si roluri in piese de teatru si filme. In anul 1940, capata o slujba modesta la postul de radio privat Radio Belgrano dupa alte surse la Radio El Mundo. Ambitioasa si tenace, dobandeste o emisiune proprie. Surprinzator, cucereste o popularitate atat de mare, incat este supranumita "Senorita Radio".

Trei ani mai tarziu, apare momentul decisiv din viata ei. In iunie 1943,ofiterii favorabili dictaturilor fasciste din Europa preiau puterea, pentru a impiedica guvernul democratic argentinian sa angajeze tara alaturi de aliati este instaurata o junta, in sanul careia postul de subsecretar de stat si ministru de Razboi este ocupat de colonelul Juan Domingo Peron, care luptase in Italia si vazuse cum isi facuse loc in frunte Mussolini.

La 22 ianuarie 1944, cu ocazia unui concert organizat in scopul colectarii de fonduri pentru victimele unui cutremur,o cunoaste pe Eva, care face o mare pasiune pentru el. Ii devine amanta si, totodata, aliata indispensabila, prin interventiile radiofonice.Juan are de două ori vârsta Evitei, însă acest fapt nu-i împiedică să trăiască o frumoasă poveste de dragoste. In octombrie 1945, se produce o revolutie interna in guvern. Juan Peron este fortat sa demisioneze si incarcerat pe o insula izolata. Eva reactioneaza cu promptitudine. Profita de popularitatea de vedeta radio si lanseaza un apel saracilor, prezentandu-si iubitul drept "aparatorul lor". Reuseste sa provoace o greva generala, care duce grabnic la eliberarea acestuia. Prin urmare, acesta a fost pus în libertate numai după 14 zile.

Din dragoste si recunostinta, poate si din interes politic, o ia de nevasta, la 17 octombrie 1945. Evita se dovedeste un pretios purtator de cuvant in fata poporului. In continuare,ii este de mare ajutor in cariera politica. Eva il cunoaste la 24 de ani pe viitorul sau sot Juan Peron, colonel si ministru de razboi de care se indragosteste cu o pasiune nebuna. A fost devotata acestuia, standu-i alaturi la bine si la rau. In autobiografie. Eva Duarte sustine ca il “diviniza” pe sotul sau. La randul sau, Peron este cucerit iremediabil de gratiile sale si de personalitatea deosebita a Evei. “Era o femeie cu o infatisare fragila, dar cu o voce puternica, par lung, blond, lasat pe spate si ochii aprinsi”, povesteste acesta despre femeia care l-a fermecat. Eva devine amanta colonelului si ministrului de razboi Juan Peron.

Povestea de iubire dintre cei doi a fost una controversata mai ales ca cei doi proveneau din clase sociale diferite. Cea care se proclama “una din popor” se prezenta in fata acestuia exercitandu-si calitatile oratorice in haine elegante, insotite de bijuterii valoroase, uneori extravagante. Rochiile sale de seara cu care se prezenta la diverse evenimente importante starneau invidie si admiratie. Se spune chiar ca atata timp cat a fost prima doamna a tarii, obisnuia sa viziteze orasele sarace in costume Dior.

După alegerea lui Juan în funcția de președinte, Evita crează fundația Eva Peron rolul căreia e să susțină săracii. Prima Doamnă devine rapid extrem de populară, în 1949 de exemplu aceasta este una dintre persoanele cele mai influiente din Argentina. Mai mult, în cazul ei nu era vorba atât de popularitate, cât de un cult al personalității, în această perioadă imaginea sa fiind peste tot. În același timp relația cu soțul ei începe să se deterioreze în special din cauza faptului că Evita nu putea face copii.

Un an mai tarziu, Peron este ales presedintele Argentinei. Sustinut de masele populare, cuplul instaureaza o dictatura totala. Pretexteaza ca vrea sa impiedice "intoarcerea dusmanilor la conducere" si instaureaza principiul partidului unic. Deşi fusese ales în mod democratic, Juan Perón a condus ca un dictator. Organizeaza muncitorii in sindicat, de asemenea unic si multiplica masurile sociale in folosul defavorizatilor. Cand Peron a devenit presedinte, in 1945, Evita s-a gandit ce rol ar trebui sa-si asume in calitate de sotie a acestuia. "Este un eveniment foarte important pentru mine. Consider ca nu trebuie sa urmez vechile modele. Nu as putea si vreau ca acest lucru sa fie clar, pentru ca unii oameni au incercat sa-mi explice ca nu voi avea decat un rol formal, iar usile imi vor fi inchise. Mi s-a spus ca nu o sa am acces in cercurile inalte. Am raspuns, zambind: "de ce, din cauza originilor mele sau poate pentru ca am fost actrita?". Eva incepe o campanie in sprijinul copiilor saraci din Argentina.

In septembrie 1946, promoveaza o lege in favoarea drepturilor civile pentru femei, printre care se numara si dreptul la vot. Controleaza Ministerul Sanatatii si principalele trei ziare argentiniene. Paturile sociale defavorizate ale populatiei o iubesc, dar este urata de clasa mijlocie si de bogati. Pune bazele unei fundatii cu scopul de a imparti haine, alimente si case sarmanilor. Ideea infiintarii unei case de asistenta sociala este generoasa, dar gurile rele sustin ca acest organ caritativ n-ar fi fost decat un paravan pentru afaceri oneroase. Se spuneca prima doamna a Argentinei nu s-ar fi jenat sa se serveasca din cont pentru sine si pentru sustinerea campaniilor politice ale sotului. Intr-adevar, pentru Evita a fost greu sa se impuna.

A fost adulata, dar si criticata. A reusit doar pentru ca trezea o dragoste imensa in sufletul oamenilor obisnuiti. "Ma identific cu cei saraci, pentru ca provin din randurile lor", obisnuia sa spuna. A creat o fundatie de binefacere, a oferit bani, a ridicat spitale, si, in plus, a fost cea care a dat drept de vot femeilor, pentru prima oara in istoria Argentinei. Dar cea care era numita "Micuta Eva" sau "Sfanta Evita" a avut parte si de clipe mai putin glorioase. In fiecare zi, in paralel cu multimea care o venera, se strangeau tot mai multe nemultumiri. Era fara mila, fara cumpat si ii ura din tot sufletul pe cei care i se opuneau. Aristocratii nu o voiau, iar armata o dispretuia. Militarii o supranumisera, la inceput, "hiena", iar mai apoi, mai discret, "iapa".

În 1947 Evita se întâlnește cu mai mulți șefi de stat din Europa pentru a sublinia faptul că regimul instaurat de Juan Peron în Argentina nu este unul nazist, iar in 1951 Juan o numește în funcția de vice-președinte al Argentinei, dar ulterior acesta își anulează propria decizie la presiunea militarilor. Prima Doamnă era pasionată și de hainele de firmă și pantofii extrem de scumpi. Incontestabil că Evita a fost o femme fatale, aceasta adorând să-și vopseasă buzele într-un roșu aprins și să poarte ținute indecent de scumpe.

Cunoscute numai dupa moartea sa, sau mai exact dupa caderea lui Peron,in anul 1955 - colonelul revine la putere in perioada 23 septembrie 1973- 1 iulie 1974, deturnarile de fonduri nu impiedica sa dainuie pana astazi, in Argentina, cultul Evei Peron. Simpla mentionare a numelui,Evita, trezeste si acum pasiuni, unii o considera sfanta, altii o mare pacatoasa.

In anul 1952, medicii descopera ca este bolnava de cancer. Agonia ei dureaza toata luna iulie si este urmarita de catre intreaga natiune. Biserica cere ca tot poporul sa se roage, in fiecare zi,sa se insanatoseasca. Apare in public pentru ultima oara la 4 Iunie 1952, cand sotul ei, Juan Perón depune juramantul pentru al doilea mandat. Toate eforturile sunt in zadar. La numai 33 de ani, frumoasa prima doamna este ucisa de leucemie - la 26 iulie 1952.

Inmormantarea este o adevarata nebunie. Sute de mii de argentinieni se inghesuie sa intre in capela si politia trebuie sa intervina. Conform testamentului, sunt organizate funeralii nationale.

"Gelozia, ambitia, setea de putere, meschinaria si aviditatea par sa fi fost adevaratele surse de unde isi tragea incredibila energie. Chiar Peron a fost un pion pe care l-a manipulat. Se infuria teribil si nu conta cine era in fata ei. Avea puterea sa faca orice voia." In plus, era razbunatoare. Toti cei care nu au luat-o in calcul pe vremea cand era actrita si voia roluri mari au fost pedepsiti, interzicandu-li-se peliculele. L-a destituit pe ministrul educatiei, pentru ca acesta a refuzat sa dea o diploma unui protejat de-al ei. S-a zvonit ca a folosit o parte din banii obtinuti din activitati de caritate in folosul ei, transferandu-i intr-un cont din Elvetia.

Cu siguranta, adevarul este undeva la mijloc. Au fost multe speculatii despre viata ei, de altfel foarte controversata, dar ceea ce o individualizeaza este puternica iubire pe care a starnit-o in sufletul unui intreg popor. Iar acest lucru a fost cat se poate de clar, in ziua mortii ei, pe 26 iulie 1952. In acea zi, Argentina a fost invaluita intr-o liniste sinistra, in timp ce poporul asculta comunicatul oficial: "Este o datorie trista pentru noi sa va informam ca Eva Peron, liderul spiritual al natiunii, a murit la ora 8:25." Ca si in timpul vietii, nici momentul despartirii de aceasta lume nu a fost lipsit de controverse. Asa incat, in timp ce mii de oameni suspinau de durere, altii nu s-au sfiit sa destupe sticle de sampanie in chiote de bucurie. Toate acestea reflectau dragostea, dar, in acelasi timp, si ura pe care Evita o inspirase. Doua saptamani mai tarziu, pe 9 august 1952, peste jumatate de milion de oameni s-au strans pe strazile din Buenos Aires pentru a participa la inmormantarea celei care fusese un idol in viata lor.

Eva Peron, pe care oamenii o numeau simplu Evita, avea 33 de ani si cantarea doar 38 de kilograme. Sirenele sunau in tot orasul, iar pe fetele tuturor se citea o durere profunda. Multe femei o considerau o sfanta, iar la Vatican se primisera deja mii de scrisori care cereau sanctificarea ei. "Binefacatoarea saracilor", cum i se spunea, nu a pregetat sa se zbata pentru a obtine drepturi pentru acestia. A incercat sa ofere tuturor oamenilor sarmani o speranta, considerand ca nici un alt scop nu este mai important in viata. Iar pretul platit a fost imens, intr-una din ultimele ei nopti, cand zacea bolnava, a mazgalit pe o foaie de hartie "Daca poporul meu nu va putea fi fericit, cine imi va da toata dragostea pe care am pierdut-o?"

Disparitia brutala sta la originea mitului creat in jurul sau. La cinci ani de la moarte, autorii unei lovituri de stat publica lista si fotografiile "incredibilei garderobe si stupefiantelor colectiide bijuterii ale vajnicei aparatoare a saracilor". Sicriul este scos din cripta si rataceste prin Europa pana ce colonelul revine la putere. Paradoxal, nici absenta unui loc de cult, nici revelatiile noului regim, nu risipesc afectiunea poporului argentinian pentru Eva Peron. In pofida unei existente controversate, ramane inscrisa in istorie drept una dintre cele mai puternice personalitati ale lumii politice internationale.

Fascineaza si Hollywood-ul, care realizeaza un film inspirat din viata ei. In rolul principal, evolueaza o alta femeie puternica, Madonna,care declara cu mandrie "Am creat ceva rar si frumos".

Putine femei au avut mai multa putere decat Eva Peron. La fel de putine sunt si cele care se pot lauda ca au starnit atat de multe controverse. A fost venerata, considerata o sfanta, dar, in acelasi timp, au fost si multi care au dispretuit-o. Dragoste si ura, recunostinta si dispret, adulare si denigrare. Toate aceste cuvinte exprima cel mai bine ce inspira personalitatea puternica a Evei Peron. Daca unii au iubit-o, altii au urat-o cu inversunare, dar, cu siguranta, nimeni nu a fost indiferent.

Stil de Primă Doamnă: Evita Peron...“Nu mă plânge Argentina, adevărul e că nu te-am părăsit niciodată…”

Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

SERIA7: Femei celebre!!!

2010-02-27T20:26:00.002+02:00
Cleopatra, cea mai cunoscuta femeie din istorie

Cleopatra născută în anul 69 î.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr.. Ea intenţionase revigorarea tradiţiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia faţă de Imperiul Roman, o consacrară drept una din cele mai celebre femei din istorie.

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta", spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc Antoniu. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui", însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii. Vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă.

Ultima regina a Egiptului, Cleopatra a VII-a, s-a nascut in anul 69 i.Hr, la Alexandria, cel mai mare oras din lume la acea vreme. Este ultima regina a dinastiei intemeiate la moartea lui Alexandru cel Mare (323 i.Hr) de catre unul din generalii sai, macedoneanul Ptolemeu.

Avand in vedere obiceiul casatoriilor consanguine dintre frate si sora, practicat de familia regala din Egipt, Cleopatra ar putea fi suta la suta macedoneana. Educatia fetelor era de obicei neglijata in lumea greaca, chiar regala, insa Cleopatra beneficiaza de profesori buni. In plus are si daruri naturale: inteligenta, ambitioasa, energica, spirituala, inzestrata pentru teatru, farmec irezistibil. Vorbeste la perfectie peste 7 limbi.

Este placuta, dar nu o mare frumusete. O dezvantajeaza nasul, prea lung si coroiat. Intreaga ei infatisare este destul de comuna: par roscat si carliontat, nu poarta bijuterii.
Inainte de a muri, in anul 51 i.Hr., suveranul Egiptului incredinteaza senatului roman un testament prin care cere sa-i succeada la tron Cleopatra si fratele ei, Ptolemeu al XIII-lea, un copil in varsta de 10 ani. La inceput, Cleopatra nu are intentia sa domine cuplul regal. Insa nu concepe sa aiba un tutore, la varsta ei, si intra repede in conflict cu eunucul. La 18 ani, este convinsa ca poate conduce singura treburile statului. Isi propune sa depuna toata energia pentru ca tara faraonilor sa capete stralucirea de altadata. Eunucul ii rascoala pe alexandrieni impotriva rivalei. Intre timp, soseste Cneius Pompei, care devine primul amant roman al Cleopatrei. Dupa ce cuteaza sa lanseze o emisiune monetara numai cu chipul si numele ei, tensiunea devine insuportabil de incordata la palat. Cleopatra fuge din Alexandria, pentru a recruta o armata mercenara.

Pentru restabilirea ordinii si recuperarea unei datorii, debarca in Alexandria insusi Cezar. Ptolemeu si anturajul cauta sa-l convinga pe Cezar sa renunte la intrevederea cu Cleopatra, speriati de puterea ei de seductie. Pentru a scapa de vigilenta garzilor, regina foloseste o stratagema relatata de multi istorici. Apeleaza la negustorul Apollodor din Sicilia, care o duce la palat infasurata intr-un covor oriental, acoperit cu o piele de lectica, infatisat ca dar ofiterului roman. In varsta de 50 de ani, Cezar este incantat de "cadou" si o noapte de dragoste il convinge de drepturile Cleopatrei (22 de ani) asupra Egiptului.

Casatorit la Roma, Cezar pastreaza legatura cu Cleopatra, care nu mai este pentru nimeni un mister. Continua sa fie amantul acestei femei avide de dragoste. Ofiterul roman isi prelungeste sederea in Alexandria, desi este chemat de urgenta de problemele statului. Se imbarca alaturi de regina intr-o croaziera pe Nil. Dar "vacanta" nu dureaza la infinit. La despartire, ii lasa patru legiuni romane ca s-o apere de dusmani si sa asigure transportul granelor spre Roma. La numai cateva saptamani de la plecarea lui, Cleopatra ii naste un fiu, caruia ii pune numele Ptolemeu al XV-lea Cezarion. Prilej de mare bucurie pentru ofiterul roman, care-si pierduse unicul copil, pe Iulia. Anul urmator isi aduce amanta si copilul la Roma, unde raman pana in anul 44 iHr., cand Cezar este asasinat de catre republicani.

Cleopatra se intoarce la Alexandria. Inainte sa plece, Marc Antoniu incearca sa-l declare mostenitor pe Cezarion, insa nu reuseste, fiindca testamentul este favorabil nepotului si fiului adoptiv, viitorul imparat Octavian. Revenita acasa, Cleopatra il ucide - probabil prin otravire - pe sotul si fratele ei, un rival potential. In locul sau este desemnat Cezarion.

Cleopatra are de-a face cu Marc Antoniu, care o chemase initial pentru a-i judeca unele fapte "razboinice". La 40 de ani ai sai, acesta este pur si simplu vrajit de regina Egiptului, care-si face o aparitie fastuoasa. Indragostit pana peste cap, Marc Antoniu uita sa mai plece din Egipt. Impreuna cu Cezar, regina purta discutii elevate, despre arta, literatura, politica. Marc Antoniu este mai putin rafinat. Pentru a-l distra, Cleopatra canta. Beau, vaneaza impreuna, se injura, glumesc, se travestesc si hoinaresc pe strazi. Marc Antoniu trebuie sa plece si lipseste mai multi ani, timp in care Cleopatra isi traieste viata cum poate si se cuibareste in bratele multor amanti. Unul dintre iubitii sai este bine cunoscutul rege iudeu, Irod.

Marc Antoniu se intoarce si povestea lor continua tumultos si necugetat. Ex-triumvirul isi da pana in final sufletul in bratele femeii iubite, nu inainte de a o indemna sa se salveze. O captureaza insa Octavian, care pune sa fie pazita cu strasnicie. Afla ca peste trei zile va fi dusa, in lanturi, la Roma. Se pregateste de o moarte demna de o mare regina. Cere sa i se pregateasca un ospat fastuos, isi pune coroanele, bijuteriile, cele mai frumoase haine si trimite testamentul sau lui Octavian, prin care ii cere sa fie ingropata langa Marc Antoniu.

Cleopatra se sinucide (nu se stie exact cum si cine a ajutat-o) si moare la 39 de ani, dupa 22 de ani de domnie. Octavian porunceste sa fie inmormantata cu toata pompa, alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu. Astazi, locurile de veci sunt acoperite de Mediterana. Inca o dovada a maretiei ultimei regine a Egiptului este faptul ca luna a opta primeste numele de la Augustus, cu toate ca s-a nascut in septembrie, pentru ca omenirea sa nu uite niciodata ca a invins in august, regatul Cleopatrei.

Material realizat de Clubul de istorie "Plaiesii Cetatii".

Familia mea in comunism

2010-02-27T20:14:00.003+02:00

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) va derula în perioada 20 februarie - 1 mai 2010 concursul naţional de eseuri şi artă grafică "Familia mea in comunism". Concursul, ajuns la a IV-a ediţie, este destinat elevilor din clasele V-XII şi este organizat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Reprezentanţa Comisiei Europene în România. Scopul acestui concurs este acela de a creşte interesul copiilor şi tinerilor pentru istoria recentă a României, determinându-i să reflecteze asupra naturii totalitare şi represive a regimului comunist din România. Temă de concurs este "Familia mea în comunism", obiectivul fiind acela de a aduce în prim plan relaţia dintre statul comunist şi familie. În ce măsură a fost afectată familia ta de regimul comunist? Cum portretizaţi viaţa de familie în timpul regimului comunist? sunt doar cateva intrebari la care se asteapta raspuns.
Cei interesati pot solicita regulamentul concursului si explicatii dnei.prof. Elena-Diana Spiridon

SERIA6: Femei celebre !!!

2010-02-15T00:53:00.003+02:00
Coco Chanel - femeia care a schimbat moda

Despre Coco Chanel s-a spus că a schimbat vieţi. Milioane, poate chiar miliarde de vieţi, ale femeilor din lumea întreagă. Le-a schimbat garderoba şi înfăţişarea, le-a învăţat să fie independente şi să aibă încredere în ele. Şi astăzi, la 127 de ani de la naşterea doamnei absolute a modei internaţionale, legenda sa persistă, la fel ca moştenirea pe care a lăsat-o femeilor de pretutindeni. Coco Chanel işi ascundea originile.Nimeni n-ar fi crezut că fetiţa orfană şi săracă din Saumur, un orăşel de lângă Paris, va reuşi în viaţă, necum să se gândească la faptul că ea va influenţa atât de mult lumea, încât moştenirea ei să fie preţuită şi la mulţi ani după dispariţia sa fizică. Pe numele adevărat Gabrielle Bonheur Chanel, celebra creatoare de modă s-a născut pe 19 august 1883, într-o familie sărmană. Tatăl, Albert Chanel, era un negustor mărunt, iar mama, Jeanne Devolle, croitoreasă. Aceste origini modeste, precum şi primii ani ai vieţii sale au rămas ascunse pentru multă lume, ieşind la iveală, puţin câte puţin, abia după moartea stilistei. De altfel, anumite aspecte din viaţa celebrei Coco Chanel au rămas incerte, variantele fiind diferite, în funcţie de sursă. Coco Chanel s-a născut pe 19 august 1883, dar susţinea că anul naşterii sale era, de fapt, 1893. Dacă cineva ar fi îndrăznit să sugereze altceva, ea îi replica: "O femeie are vârsta pe care o merită”.

Gabrielle a rămas orfană de mamă pe când avea doar 6 ani, iar tatăl a părăsit-o şi el, ducând-o la un orfelinat. Alte variante arată că a lăsat-o în grija unor mătuşi, care au încercat să îi ofere o educaţie tradiţionalistă, au învăţat-o să coasă şi să se poarte în concordanţă cu cerinţele vremii. Cert este că la vârsta de 18 ani Gabrielle Chanel se afla la orfelinatul unei mănăstiri din Moulins, unde ar fi învăţat meseria de croitoreasă. De acolo, însă, împlinind vârsta majoratului, a rămas din nou singură, alegând să-şi ia viaţa în propriile mâini, după ce refuzase postul de cusătoreasă oferit de călugăriţe. Gabrielle a părăsit orfelinatul şi a început un nou capitol din viaţa sa - anul 1905 o găsea cântând în cabaretul La Rotonde, frecventat de membrii regimentului de cavalerie a Franţei. Coco Chanel are o biografie misterioasă. Acolo, la cabaret, spune una dintre variantele biografiei sale, şi-ar fi luat porecla "Coco", acesta fiind numele de scenă sub care cânta, după titlul singurului cântec pe care îl ştia - "Ko Ko Rik Ko!". Altă variantă spune că tatăl o alinta cu acest nume, iar o alta, şi cea mai răspândită, arată că porecla a fost primită la orfelinat, după ce a interpretat în faţa colegilor un cântecel despre un câine pierdut pe nume Coco. Însăşi Coco Chanel a întreţinut misterul din jurul biografiei sale, evitând să clarifice anumite aspecte din primii săi ani de viaţă. Iar după moartea sa, creatoarea neavând urmaşi, speculaţiile s-au înmulţit.

Noul capitol al vieţii lui Coco Chanel l-a inclus şi pe Etienne Balsan, primul bărbat din viaţa ei, un ofiţer de cavalerie milionar, cu reputaţie de playboy. A plecat cu el la Paris, încheindu-şi, astfel, cariera de cântăreaţă. Tot în acea perioadă a început să îşi confecţioneze singură rochii şi pălării, cu ajutorul cărora s-a făcut repede remarcată. Idila cu Balsan nu a durat foarte mult, căci Coco nu se simţea în largul ei cu el, în "înalta societate". Ulterior, l-a cunoscut pe cel care avea să devină bărbatul vieţii ei, Arthur Chapel, poreclit "Boy". "Sunt multe ducese pe lume, dar o singură Coco Chanel".

Chapel era un sportiv englez despre care nu se ştiau prea multe amănunte. Era, ca şi Coco, un personaj cu un trecut misterios - poate că şi acest aspect i-a apropiat pe cei doi. Legătura lor a durat nouă ani, timp în care Coco, ajutată de "Boy", şi-a deschis şi primul "butic", în Paris, pe strada Gabon, la numărul 21. El avea încredere în calităţile ei de "modistă" şi i-a finanţat începutul afacerii, primul magazin, numit "Chanel Models". În ciuda faptului că se iubeau foarte mult, Chapel a ales să se însoare cu o englezoaică bogată şi văduvă, care îi putea oferi avere şi un titlu nobiliar. Coco i-a returnat atunci banii pe care el îi împrumutase şi a pornit pe picioarele ei. Nu l-a uitat niciodată pe Chapel, dar asta nu a împiedicat-o să aibă alte legături, unele controversate, şi să frângă multe inimi. O relaţie care i-a ştirbit reputaţia abia clădită şi i-a adus multă reclamă negativă a fost cea cu ofiţerul nazist Hans Gunther von Dincklage.

În timpul primului război mondial, relaţia cu acesta i-a adus destule favoruri, dar şi bârfe şi acuzaţii de antisemitism şi homofobie. Totuşi, probabil cel mai celebru iubit al ei a fost ducele de Westminster, la vremea aceea unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa. Şi acesta s-a străduit din răsputeri să o păstreze, oferindu-i susţinere financiară şi chiar mai mult: o cerere în căsătorie. Însă Coco Chanel era deja un nume în lumea modei şi a parfumurilor şi avea o avere estimată la 15 milioane de dolari. Aşa că şi-a permis să refuze titlul de ducesă şi un trai fără griji - dar şi fără provocări - cu o expresie care a rămas în istorie: "Sunt multe ducese pe lume, dar o singură Coco Chanel". Coco Chanel a început cu pălăriile. Încă din primele zile trăite la Paris, pe când avea doar 18 ani, Coco studia gusturile, tabieturile şi hainele celor bogaţi. Îndeosebi pălăriile doamnelor din înalta societate, imense şi împodobite cu pene de struţ, erau ţinta ironiilor sale. "Oare cum poate funcţiona un creier acoperit cu chestia asta?", se întreba ea, şi a hotărât că e timpul pentru o schimbare. Astfel a apărut primul magazin Chanel, în 1913, cel finanţat cu încredere de "Boy" Chapel.

Însă acesta a fost doar începutul. Încurajată de succesul pălăriilor propuse de ea, Coco a adăugat la oferta magazinului alte articole vestimentare, încadrate în acelaşi stil - elegante, comode şi deosebite. Iubitul ei i-a servit şi ca sursă de inspiraţie, astfel că multe dintre hainele promovate de Chanel erau, de fapt, derivate din garderoba masculină. Spre exemplu, celebra jachetă sport şi cardiganul pentru femei, articole inventate de Chanel, au apărut după ce, într-o zi răcoroasă, pe terenul de polo, a împrumutat haina lui Boy şi a constatat că se simte foarte bine în ea. Au urmat, în dulapurile femeilor, puloverele pe gât, hainele ce aminteau de uniformele marinarilor şi rochiile mulate din tricot sau jerseu de lână, materiale folosite până atunci numai pentru lenjeria intimă masculină. Şi tot Coco Chanel a dovedit ca şi femeile pot purta pantaloni, fără a pierde din graţie şi feminitate. Aşa se face că, în mai puţin de cinci ani, Casa Chanel devenise un nume destul de cunoscut în lumea modei. Între timp, deschisese alte două magazine, în Deauville şi Biarritz, staţiuni de coastă frecventate de cei bogaţi.

Cococ Chanel a ajuns designer pentru Hollywood. În 1938, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Coco Chanel trecea printr-o perioadă mai puţin favorabilă. În parte din cauza scandalului cu iubitul său nazist, dar şi în condiţiile în care designerul italian Schiaparelli câştiga tot mai mult teren în lumea modei, Coco a decis să se retragă pentru un timp. Şi a făcut o pauză de 15 ani, înainte să reuşească să redevină ce-a fost. Revenirea s-a produs în 1953 şi a fost una "în forţă". Pe lângă magazinul de parfumuri, produse noi pentru marca Chanel, dar care se vindeau foarte bine, Coco a ieşit în evidenţă tot cu stilul său nonconformist pentru acele vremuri. În 1954 a deschis primul său magazin de "haute couture", care aducea din nou în garderoba femeilor articolele vestimentare specifice casei Chanel - simple, elegante şi comode. A fost perioada în care s-au răspândit celebrele taioare Chanel, pantalonii-clopot şi nu mai puţin celebra rochie neagră ("little black dress").

Toate au mers direct la inima publicului şi, mai mult decât atât, creaţiile sale au început să se poarte la Hollywood. De altfel, în anii ‘50 şi ‘60, Coco a colaborat foarte mult cu studiourile de film, a creat costume de scenă şi a îmbrăcat actriţe celebre precum Audrey Hepburn, Liz Taylor sau Anne Baxter. Hainele sale au devenit extrem de populare in acea perioadă, mai ales in Statele Unite. În paralel, parfumul Coco Chanel, primul parfum creat vreodată sub o etichetă de designer, făcea furori.

Chanel no.5 Şi in acest domeniu, al parfumurilor, Coco a păstrat ideea de eleganţă şi simplitate. Iar dacă în anii '20 piaţa era dominată de parfumuri dulci sau florale, Chanel avea să facă din nou cu totul altceva. În anul 1923 apărea pe piaţă Chanel No. 5, un parfum care îmbina pentru prima dată esenţele naturale cu elemente de sinteză obţinute în laborator - nu mai puţin de 80 de ingrediente erau folosite pentru realizarea lui. Şi nu era doar aroma sa deosebită. Era ambalat absolut original, într-o cutie simplă, cu etichetă austeră, avea o denumire ciudată şi sticluţa nu ieşea cu nimic în evidenţă. Acestea sunt şi astăzi elementele care deosebesc Chanel No. 5 de celelalte parfumuri şi care îl fac să fie încă cel mai bine vândut parfum din lume. Şi cel mai celebru. Cât despre istoria apariţiei sale pe piaţă, şi aici există mai multe variante. Una spune că Ernest Beaux, care lucrase ca parfumier pentru ţarii Rusiei, i-a oferit lui Coco Chanel două serii de variante de parfumuri, numerotate de la 1 la 5 şi de la 20 la 24, iar creatoarea a ales numărul 5.
Când s-a pus problema ce nume va purta parfumul, Coco a hotărât că va fi pur şi simplu Chanel No. 5, pentru că îl va lansa pe 5 mai, iar această coincidenţă îi va purta noroc. Altă poveste susţine că acel 5 din numele parfumului este chiar numărul norocos al lui Coco Chanel, după cum i-ar fi indicat o ghicitoare. Ce se ştie, însă, cu siguranţă, este că parfumul acesta a făcut-o să devină celebră şi milionară.

Modelul femeii de afaceri~ Coco Chanel. Pe lângă toate inovaţiile din domeniul modei, pe care le-a lăsat moştenire femeilor de pretutindeni, Coco Chanel a "inventat" şi conceptul de femeie de afaceri, un adevărat model de succes şi dăruire. A sacrificat pentru carieră totul, şi-a condus afacerea până în ulimul moment şi nu s-a căsătorit niciodată. Cea care a fost numită "regina modei" a murit la vârsta de 87 de ani, într-o zi de duminică, pe 10 ianuarie 1971, în somn. Se afla în patul său, în căminul pe care l-a preţuit şi l-a iubit atât de mult, apartamentul său de la hotelul Ritz, unde a locuit timp de 30 de ani. Karl Lagerfeld, cel care acum conduce compania Chanel şi este principalul designer al casei începând din anul 1983, a mărturisit de multe ori că vizitează acel apartament ori de câte ori are nevoie de inspiraţie.

Şi, cel puţin până acum, se pare că ideea funcţionează. Lagerfeld a reuşit să păstreze strălucirea firmei, ideile şi nonconformismul lui Coco, adaptate la cerinţele vremii. Compania are în prezent peste 100 de magazine în întreaga lume, 35 dintre ele fiind numai în Japonia, unde marca Chanel este foarte preţuită. De altfel, în întreaga lume numele Chanel este o garanţie a eleganţei, a senzualităţii şi a rafinamentului. Nu numai prin hainele şi parfumurile care întrunesc aceste calităţi, ci şi prin amintirea a celei care a făcut totul posibil, o adevărată doamnă a modei, Coco Chanel.

Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

Românii în cadrul cruciadei târzii

2010-02-13T04:21:00.003+02:00

De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.

De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.

Domnitorii români au primit titluri onorifice ca „atletul crestinătăţii” - Ştefan cel Mare, sau „principe preacreştin” - Petru Rareş, iar alianţa lor era cautată la curţile de la Viena, Madrid, Roma sau Veneţia. Participând la lupta antiotomană europeană, Ţările Române nu au făcut altceva decât să fie consecvente în a-şi apăra independenţa, ameninţată grav de înaintarea turcilor. În lupta antiotomana, alături de renumiţi conducători de oşti, figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ale altor domnitori, care au dobândit mari victorii în fruntea oştilor române, au rămas în conştiinţa poporului nostru şi în fruntea patriei. Faptele lor de arme au reprezentat, totodată, şi o contribuţie românească recunoscută, la politica europeană prin participarea lor la cruciadele târzii. Europa ne-a cunoscut ca „apărători ai creştinătăţii" în lupta antiotomană, iar despre vitejia, spiritul de abnegaţie şi capacitatea militară a domnitorilor români au vorbit laudativ o serie de diplomaţi si oameni politici ai vremii precum Calimachus Experiens, Johannes Cario, Matteo Muriano, Ieronim Laski sau Johannes Cuspinianus.

Cruciadele au dispărut în secolul al XVII-lea de la sine pe măsură ce mentalitatea despre războaie s-a schimbat, iar concepţiile vechi politice au fost abandonate şi înlocuite cu raţiunea de stat. A fost nevoie de progresul gândirii omeneşti, de schimbarea principiilor de guvernare ca să dispară cruciadele.
Noţiunea de cruciadă a mai fost folosită o vreme, apoi a fost uitată. Nici jihadul nu a mai existat din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar termenul şi-a pierdut semnificaţia pe măsură ce Imperiul otoman a fost antrenat în politică echilibrului de forţe european şi a survenit schimbarea în mentalitatea politică a sultanilor.

Dar teritoriul Orientului Apropiat avea să reînvie, în plină epoca contemporană, războiul sfânt, sfidând întreaga experienţă câştigată de Evul Mediu, când diferitele popoare antrenate în conflicte au descoperit că mai presus de diferenţele dintre oameni şi credinţele lor se află raţiunea, care este comună tuturor oamenilor şi nimănui nu i s-a dat dreptul de a-şi ucide semenii.

Cele trei mari puteri aveau interese specifice în spaţiul românesc, dar toate, fără excepţie, reprezentau serioase ameninţări la adresa statutului internaţional al ţărilor române, la adresa autonomiei lor interne şi a integrităţii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic căuta să realizeze un vast bloc antiotoman care să includă Spania, statele italiene, Polonia, Rusia, Suedia şi chiar Anglia şi Persia. Direcţia sa principală de expansiune împotriva turcilor viza, în primul rând, spaţiul carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar şi Moldova şi Ţara Românească. Din această cauză ei au acordat o mare atenţie lui Sigismund Báthory la început, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalităţi care au încercat, fiecare în felul său, să reconstituie unitatea vechii Dacii.

Ca să definim cuprinzător şi în acelaşi timp succint un eveniment istoric de amploarea si însemnătatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, începând cu cronicarii cruciadelor, ei înşişi participanţi activi şi martori oculari ai evenimentelor, şi sfârsşind cu istoricii din zilele noastre.

Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar în perioada sa clasică (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinaţi de Ţara Sfântă şi de vraja unui Orient care părea foarte ademenitor, ca şi a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discuţii aprige şi la emiterea de păreri contradictorii.

Operaţiunile militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizatiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub raportul lor religios ,în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită. Cauzele ar fi economice, sociale, politice, morale, desi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca ,,războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi a ,,Sfântului Mormânt ” de sub ocupaţia ,,pagânilor” musulmani.

Iniţierea acestor expediţii creştine militare spre Locurile Sfinte au o geneză specială la care au contribuit numeroşi şi diverşi factori, care merită să fie cunoscuţi. Ideea de cruciadă a pornit de la pelerinajul creştinilor la Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim cu scopul ispăşirii păcatelor şi al iertării de chinurile iadului.

Papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptată, iar creştinii însufleţiţi de expediţia eliberării îşi vor lua numele de „militia Christi” sau „milites sancti Petri” . Mergând să săvârţească fapte „pentru Dumnezeu” şi să lupte pentru Sfânta Cruce, ei îşi vor pune cruci pe arme şi drumuri şi datorită acestui fapt se vor numi cruciaţi.

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte”, în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană.

Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea .

Cruciadele - expediţii creştine militare