duminică, 7 noiembrie 2010
ISTORIA intre trecut, prezent si viitor
"Istoria, pe scurt, este o analiză a trecutului cu scopul de a înţelege prezentul şi de a ne călăuzi comportamentul în viitor." Sidney E. Mead
Un om ce si-a pretuit patria si neamul...
ADRIAN PĂUNESCU
SUNT EGOIST, NU POT TRĂI FĂRĂ PATRIE
Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
De câte ori am fost despărţit de ea,
Abia aşteptam să mă întorc şi s-o simt,
S-o gust, s-o miros, s-o cuprind,
Bineînţeles că nu am cunoscut-o
Până la capăt niciodată,
Dar ceva mi-a dat sentimentul
Că am o zare de sprijin,
Un pământ de mormânt,
O intimitate indescifrabilă.
Cu cât îmbătrânesc şi mi-e mai frig,
Cu atât simt nevoia unei camere simple,
Cu sobă mare şi cu cineva,
Mai bătrân decât mine, îngrijindu-mă.
Nu mai vreau complicaţii, mi-e destul să mă luminez
De bucuriile elementare,
O bucată de pâine, o cană cu apă, un foc într-o sobă,
O rudă trebăluind alături
Şi, mai ales, patria,
Nenorocita şi geniala mea ţară
În care, deşi nimic nu merge,
Îmi vine tot mai mult să trăiesc
Şi, dacă nu se poate altfel, să mor.
Spune-mi, tu,
De ce crezi că atâţia dintre noi au plecat?
Te-am întrebat.
Şi tu mi-ai răspuns: din egoism.
Şi eu ţi-am tăiat-o scurt:
Nu se poate vorbi de egoism,
Egoismul cel mai mare e să ai o ţară,
Să te simţi acasă
Să-ţi doreşti toată viaţa o cameră mare de lemn,
Cu sobă arzând şi cu cineva mişcându-se de colo-colo,
Ca şi când ar şi face câte ceva.
Să le simţi pe toate acestea
Şi să ţi se pară imposibil ca ele să nu mai fie.
Nu ştiu exact culoarea ţării mele.
E undeva între culori, deasupra culorilor,
Dar este şi, fără s-o numesc, o deosebesc de toate,
Dimineaţa când mă ridic din somn
Şi caut cu ochii înţelesul locului unde mă aflu,
Ştiu dacă sunt sau nu în ţara mea,
M-am mai şi înşelat uneori,
M-au indus în eroare nişte peisaje de lângă fereastră,
Dar mi-am revenit îndată
Dacă nu o mai recunoşteam ca peisaj,
Ţara mi-era de îndată veşmânt
Şi, dacă nici ca veşmânt nu-mi ajungea,
Îi simţeam aerul.
Şi dincolo de aer simţeam ceva ce nu încape în simţuri.
Acea intimitate care te poate vindeca de nevroză,
Acea intimitate care îţi poate fi suficientă
Când ai pierdut totul,
Acea intimitate care seamănă
Un pic cu tata, un pic cu mama
Şi, în rest, cu iarba mormintelor.
Sunt egoist, îmi iubesc patria,
Mintea mea e prea mică pentru a o înţelege,
Dar sufletul meu are îndărătnicia să o cuprindă întreagă
Şi dacă din ea nu ar rămâne decât un pat de spital
Eu tot aş iubi-o, ca pe un întreg glob pământesc.
Dimineaţa deschid ochii şi o caut
Şi după ce o simt, pot închide ochii la loc
Şi pot să mă concentrez,
Lucrând la capodopera mea,
Care e lacrima.
Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de voi toţi,
Care nu mă iubiţi, ci doar aveţi, din când în când,
Câte ceva să-mi cereţi.
Dar eu nu pot trăi fără această Românie nefericită,
Pe care nici n-am tăria să cred
Că aş putea-o face fericită, cu faptele mele.
Nu, ţara nu poate fi iubită la modul condiţional,
Ea nu e operaţiune de bancă,
Industrie agonică sau negustorie de steaguri,
Ea e fatalitate, ea e intimitate, ea e viaţă şi moarte,
Ea începe acolo unde toate celelalte sfârşesc,
Ea e dreptul nostru ultim, la egoism.
Într-o toamnă, când nu mai cad frunzele, ci cad copacii
Şi frunzele stau încremenite în aer,
Ca nişte criterii
Şi Dumnezeu se plânge de dureri reumatice,
Pe laviţa pe care a aţipit
Şi l-a surprins, în somn, bruma,
Mă gândesc la mine şi, fără să vreau,
Ajung să mă gândesc la patrie,
Intimitatea cerului cu lacrima mea.
27 octombrie 2002
Un adevarat talent, un adevarat artist, poet, patriot, un om in adevaratul sens...
Pentru sufletul vostru urmariti:
http://paunescuadrian.blogspot.com
http://www.andreipaunescu.blogspot.com
http://www.adrianpaunescu.ro
SUNT EGOIST, NU POT TRĂI FĂRĂ PATRIE
Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
De câte ori am fost despărţit de ea,
Abia aşteptam să mă întorc şi s-o simt,
S-o gust, s-o miros, s-o cuprind,
Bineînţeles că nu am cunoscut-o
Până la capăt niciodată,
Dar ceva mi-a dat sentimentul
Că am o zare de sprijin,
Un pământ de mormânt,
O intimitate indescifrabilă.
Cu cât îmbătrânesc şi mi-e mai frig,
Cu atât simt nevoia unei camere simple,
Cu sobă mare şi cu cineva,
Mai bătrân decât mine, îngrijindu-mă.
Nu mai vreau complicaţii, mi-e destul să mă luminez
De bucuriile elementare,
O bucată de pâine, o cană cu apă, un foc într-o sobă,
O rudă trebăluind alături
Şi, mai ales, patria,
Nenorocita şi geniala mea ţară
În care, deşi nimic nu merge,
Îmi vine tot mai mult să trăiesc
Şi, dacă nu se poate altfel, să mor.
Spune-mi, tu,
De ce crezi că atâţia dintre noi au plecat?
Te-am întrebat.
Şi tu mi-ai răspuns: din egoism.
Şi eu ţi-am tăiat-o scurt:
Nu se poate vorbi de egoism,
Egoismul cel mai mare e să ai o ţară,
Să te simţi acasă
Să-ţi doreşti toată viaţa o cameră mare de lemn,
Cu sobă arzând şi cu cineva mişcându-se de colo-colo,
Ca şi când ar şi face câte ceva.
Să le simţi pe toate acestea
Şi să ţi se pară imposibil ca ele să nu mai fie.
Nu ştiu exact culoarea ţării mele.
E undeva între culori, deasupra culorilor,
Dar este şi, fără s-o numesc, o deosebesc de toate,
Dimineaţa când mă ridic din somn
Şi caut cu ochii înţelesul locului unde mă aflu,
Ştiu dacă sunt sau nu în ţara mea,
M-am mai şi înşelat uneori,
M-au indus în eroare nişte peisaje de lângă fereastră,
Dar mi-am revenit îndată
Dacă nu o mai recunoşteam ca peisaj,
Ţara mi-era de îndată veşmânt
Şi, dacă nici ca veşmânt nu-mi ajungea,
Îi simţeam aerul.
Şi dincolo de aer simţeam ceva ce nu încape în simţuri.
Acea intimitate care te poate vindeca de nevroză,
Acea intimitate care îţi poate fi suficientă
Când ai pierdut totul,
Acea intimitate care seamănă
Un pic cu tata, un pic cu mama
Şi, în rest, cu iarba mormintelor.
Sunt egoist, îmi iubesc patria,
Mintea mea e prea mică pentru a o înţelege,
Dar sufletul meu are îndărătnicia să o cuprindă întreagă
Şi dacă din ea nu ar rămâne decât un pat de spital
Eu tot aş iubi-o, ca pe un întreg glob pământesc.
Dimineaţa deschid ochii şi o caut
Şi după ce o simt, pot închide ochii la loc
Şi pot să mă concentrez,
Lucrând la capodopera mea,
Care e lacrima.
Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de ţară,
Eu sunt egoist, eu am nevoie de voi toţi,
Care nu mă iubiţi, ci doar aveţi, din când în când,
Câte ceva să-mi cereţi.
Dar eu nu pot trăi fără această Românie nefericită,
Pe care nici n-am tăria să cred
Că aş putea-o face fericită, cu faptele mele.
Nu, ţara nu poate fi iubită la modul condiţional,
Ea nu e operaţiune de bancă,
Industrie agonică sau negustorie de steaguri,
Ea e fatalitate, ea e intimitate, ea e viaţă şi moarte,
Ea începe acolo unde toate celelalte sfârşesc,
Ea e dreptul nostru ultim, la egoism.
Într-o toamnă, când nu mai cad frunzele, ci cad copacii
Şi frunzele stau încremenite în aer,
Ca nişte criterii
Şi Dumnezeu se plânge de dureri reumatice,
Pe laviţa pe care a aţipit
Şi l-a surprins, în somn, bruma,
Mă gândesc la mine şi, fără să vreau,
Ajung să mă gândesc la patrie,
Intimitatea cerului cu lacrima mea.
27 octombrie 2002
Un adevarat talent, un adevarat artist, poet, patriot, un om in adevaratul sens...
Pentru sufletul vostru urmariti:
http://paunescuadrian.blogspot.com
http://www.andreipaunescu.blogspot.com
http://www.adrianpaunescu.ro
miercuri, 3 noiembrie 2010
3 NOIEMBRIE ~ „Ziua vânătorilor de munte”
“Neamul devide etern prin cultul eroilor." Nicolae Iorga
3 Noiembrie reprezintă pentru oraşul Târgu Neamţ, sărbătoarea care marchează constituirea în anul 1916, a primului batalion de vânători de munte din Armata Română, ca unitate de elită care să intervină în situaţii extreme. La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr.294, a decis ca Şcoala Militară de Schiori din Bucureşti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanţi. Această decizie se impunea cu strigenţă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat cât de necesare erau, pentru obţinerea succesului, trupe de elită, cu instrucţie specifică luptei în munţi şi cu nivel sporit de iniţiativă la nivel batalionar.
Iniţial acest batalion a luat fiinţă la Bucureşti, iar după căderea capitalei României este dirijat spre Vălenii de Munte, iar după înfrângerea de pe Argeş i se schimbă destinaţia spre Tg. Neamţ.
La 3 decembrie 1916, vânătorii de munte şi-au început marşul spre garnizoana Târgu Neamţ; au parcurs aproape 500 de km. Au ajuns la destinaţie la 3 ianuarie 1917, după alte surse aceştia ar fi ajuns la 21 decembrie 1916, fiind întâmpinaţi cu bucurie de populaţia şi de oficialităţile oraşului. Regimentul Vânătorilor de Munte a fost întâmpinat la Târgu Neamţ de regimentul rus 75 aflat aici în rezervă. Pe 9 ianuarie 1917, printr-un alt Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte, organizat pe 5 companii de puşcaşi a câte 300 de ostaşi şi 2 companii de mitraliere şi o secţie de transmisiuni.
Sub atenta instruire a corpului ofiţăresc în frunte cu maiorul Virgil Bădulescu, cel ce era rapid în mişcări „ca o minge” , printr-o muncă stăruitoare de instruire, în iarna şi primăvara anului 1917, depăşindu-se toate greutăţile inerente situaţiei în care se afla ţara, s-a reuşit să se facă din vânătorii de munte, batalion bine pregătit „nefiind cu nimic mai prejos de faima celebrilor alpini francezi sau germani.”
În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos - împădurit. Ordinul de luptă a venit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Cireşoaia si Coşna. Acesta a fost botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă.
Drapelul de luptă a fost decorat în Primul Război Mondial cu ordinul Mihai Viteazul la 2 aprilie 1919 la Târgu-Neamţ „pentru curajul şi avântul excepţional cu care ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii batalionului au atacat şi înfrânt pe inamic, în ziua de 30 iulie 1917. Acest eroic batalion s-a distins prin aceleaşi virtuţi militare şi în crâncenele lupte ce s-au dat în zilele de 27-29 august 1917 în sectorul Pârâul Fundul-Bogata”.
După 20 de ani, de la formarea acestui batalion, veteranii de război din Târgu Neamţ au luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat acestui eveniment. Inaugurarea lui s-a făcut la 28 iulie 1939, în prezenţa regelui Carol al II – lea, şi a primului ministru din acea vreme Armand Călinescu, generali, ofiteri superiori ai corpului de armata al vanatorilor de munte, oficialitati ale judetului si multi locuitori din oras si din imprejurimi.
Monumentul este situat pe o terasa largă creată artificial pe Culmea Pleşului, în anul 1936, la o altitudine de 491 m pentru a putea fi observat cu uşurinţă.
Monumentul realizat de arhitectul Theodor Burca a fost ridicat pentru a comemora jertfa eroilor neamului din Primul Razboi Mondial. A fost inaugurat în 1939 de Regele Carol al II-lea. Acest monument-mausoleu a fost construit la propunerea Societăţii „Cultul eroilor”, cu sprijinul „Comitetului de iniţiativă al vânătorilor de munte”.
Lucrarea are un soclu bine proporţionat, cu înălţimea de 16 m, sugerând prin forma sa terminală un foişor de observator. Pe laturile monumentului sunt trei plăci de marmură: una aminteşte data de 27 iulie 1917, când vânătorii de munte pleacă pe linia frontului; o placă mare cuprinde numele celor 72 „vânători de munte căzuţi pe câmpul de onoare”, şi a treia cuprinde textul dedicat dezvelirii monumentului.
Pe soclu mai sunt două basoreliefuri, realizate în bronz de către Theodor Burca. Unul prezintă o femeie inaripată, îmbrăcată în haine de roman, cu o spada la şold, în mişcare, ce face un salt de pe un vârf de munte. Ea simbolizeaza România. În mâna stânga ţine stema României sprijinită pe umăr, iar în mâna dreaptă întinsă are o coroniţă de lauri. Al doilea basorelief prezintă militari români avântându-se în luptă, cu casca pe cap şi cu baioneta la armă.
Pe o treaptă superioara a soclului se afla un vultur mare, din bronz, ce-şi ia zborul către vest, la fel ca ostaşii primului batalion de vânaăori de munte porniţi spre frontul de luptă. În partea de nord, apare la suprafata cripta mausoleului, sub forma unui mormant, cu lespedea neagra, cu o cruce albă pe ea. Este mausoleu, fiindcă este un monument funerar, de proporţii mari. Monumentul - mausoleu a fost renovat în 1990 şi anual, la 3 noiembrie, este sărbătorită „Ziua vânătorilor de munte”.
“Gradul de cultură şi civilizaţie al unui popor se vede în felul cum ştie să-şi cinstească erorii…”(Dr.Vasile Saftu-Braşov, 1921)
Din partea Colegiului Tehnic "Ion Creanga" un pios omagiu au adus VANATORILOR DE MUNTE, clasele a XI-a A si a XI-a C, alaturi de profesorii de istorie Constantin Pascu, Roxana Filip si Elena-Diana Spiridon.
"Neamul devide etern prin cultul eroilor." Nicolae Iorga
3 Noiembrie reprezintă pentru oraşul Târgu Neamţ, sărbătoarea care marchează constituirea în anul 1916, a primului batalion de vânători de munte din Armata Română, ca unitate de elită care să intervină în situaţii extreme. La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr.294, a decis ca Şcoala Militară de Schiori din Bucureşti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanţi. Această decizie se impunea cu strigenţă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat cât de necesare erau, pentru obţinerea succesului, trupe de elită, cu instrucţie specifică luptei în munţi şi cu nivel sporit de iniţiativă la nivel batalionar.
Iniţial acest batalion a luat fiinţă la Bucureşti, iar după căderea capitalei României este dirijat spre Vălenii de Munte, iar după înfrângerea de pe Argeş i se schimbă destinaţia spre Tg. Neamţ.
La 3 decembrie 1916, vânătorii de munte şi-au început marşul spre garnizoana Târgu Neamţ; au parcurs aproape 500 de km. Au ajuns la destinaţie la 3 ianuarie 1917, după alte surse aceştia ar fi ajuns la 21 decembrie 1916, fiind întâmpinaţi cu bucurie de populaţia şi de oficialităţile oraşului. Regimentul Vânătorilor de Munte a fost întâmpinat la Târgu Neamţ de regimentul rus 75 aflat aici în rezervă. Pe 9 ianuarie 1917, printr-un alt Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte, organizat pe 5 companii de puşcaşi a câte 300 de ostaşi şi 2 companii de mitraliere şi o secţie de transmisiuni.
Sub atenta instruire a corpului ofiţăresc în frunte cu maiorul Virgil Bădulescu, cel ce era rapid în mişcări „ca o minge” , printr-o muncă stăruitoare de instruire, în iarna şi primăvara anului 1917, depăşindu-se toate greutăţile inerente situaţiei în care se afla ţara, s-a reuşit să se facă din vânătorii de munte, batalion bine pregătit „nefiind cu nimic mai prejos de faima celebrilor alpini francezi sau germani.”
În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos - împădurit. Ordinul de luptă a venit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Cireşoaia si Coşna. Acesta a fost botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă.
Drapelul de luptă a fost decorat în Primul Război Mondial cu ordinul Mihai Viteazul la 2 aprilie 1919 la Târgu-Neamţ „pentru curajul şi avântul excepţional cu care ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii batalionului au atacat şi înfrânt pe inamic, în ziua de 30 iulie 1917. Acest eroic batalion s-a distins prin aceleaşi virtuţi militare şi în crâncenele lupte ce s-au dat în zilele de 27-29 august 1917 în sectorul Pârâul Fundul-Bogata”.
După 20 de ani, de la formarea acestui batalion, veteranii de război din Târgu Neamţ au luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat acestui eveniment. Inaugurarea lui s-a făcut la 28 iulie 1939, în prezenţa regelui Carol al II – lea, şi a primului ministru din acea vreme Armand Călinescu, generali, ofiteri superiori ai corpului de armata al vanatorilor de munte, oficialitati ale judetului si multi locuitori din oras si din imprejurimi.
Monumentul este situat pe o terasa largă creată artificial pe Culmea Pleşului, în anul 1936, la o altitudine de 491 m pentru a putea fi observat cu uşurinţă.
Monumentul realizat de arhitectul Theodor Burca a fost ridicat pentru a comemora jertfa eroilor neamului din Primul Razboi Mondial. A fost inaugurat în 1939 de Regele Carol al II-lea. Acest monument-mausoleu a fost construit la propunerea Societăţii „Cultul eroilor”, cu sprijinul „Comitetului de iniţiativă al vânătorilor de munte”.
Lucrarea are un soclu bine proporţionat, cu înălţimea de 16 m, sugerând prin forma sa terminală un foişor de observator. Pe laturile monumentului sunt trei plăci de marmură: una aminteşte data de 27 iulie 1917, când vânătorii de munte pleacă pe linia frontului; o placă mare cuprinde numele celor 72 „vânători de munte căzuţi pe câmpul de onoare”, şi a treia cuprinde textul dedicat dezvelirii monumentului.
Pe soclu mai sunt două basoreliefuri, realizate în bronz de către Theodor Burca. Unul prezintă o femeie inaripată, îmbrăcată în haine de roman, cu o spada la şold, în mişcare, ce face un salt de pe un vârf de munte. Ea simbolizeaza România. În mâna stânga ţine stema României sprijinită pe umăr, iar în mâna dreaptă întinsă are o coroniţă de lauri. Al doilea basorelief prezintă militari români avântându-se în luptă, cu casca pe cap şi cu baioneta la armă.
Pe o treaptă superioara a soclului se afla un vultur mare, din bronz, ce-şi ia zborul către vest, la fel ca ostaşii primului batalion de vânaăori de munte porniţi spre frontul de luptă. În partea de nord, apare la suprafata cripta mausoleului, sub forma unui mormant, cu lespedea neagra, cu o cruce albă pe ea. Este mausoleu, fiindcă este un monument funerar, de proporţii mari. Monumentul - mausoleu a fost renovat în 1990 şi anual, la 3 noiembrie, este sărbătorită „Ziua vânătorilor de munte”.
“Gradul de cultură şi civilizaţie al unui popor se vede în felul cum ştie să-şi cinstească erorii…”(Dr.Vasile Saftu-Braşov, 1921)
Din partea Colegiului Tehnic "Ion Creanga" un pios omagiu au adus VANATORILOR DE MUNTE, clasele a XI-a A si a XI-a C, alaturi de profesorii de istorie Constantin Pascu, Roxana Filip si Elena-Diana Spiridon.
"Neamul devide etern prin cultul eroilor." Nicolae Iorga
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
