SERIA9: Femei celebre!!!

Grace Patricia Kelly, iar după căsătorie Prinţesa Grace de Monaco



Grace Kelly ~ Printesa Americana ~

Grace Kelly, actrita care avea sa devina printesa de Monaco, a ramas in istoria secolului XX ca un simbol al stilului, elegantei si frumusetii.

In luna mai 1955 Grace Kelly a participat la Festivalul de Film de la Cannes, l-a intalnit pentru prima oara pe printul Rainier III de Monaco, intalnire care avea sa ii schimbe pentru totdeauna destinul. Iar in martie 1955, Grace Kelly a castigat celebra statueta pentru rolul sau din The Country Girl.

Pe 5 ianuarie 1956 printul Rainier si Grace Kelly isi anuntau logodna.Casatoria celor doi a avut loc pe 18 aprilie 1956, cu participarea a 80 de invitati, pentru ca a doua zi sa aiba loc "nunta secolului", cum a fost numita, un eveniment monden la care au participat sute de personalitati, inclusiv sefi de stat si de guvern, membri ai caselor regale, vedete de la Hollywood.

Grace Kelly a fost o personalitate extrem de puternică, iar acest lucru s-a manifestat inclusiv în stilul său vestimentar. Ea nu a adoptat un stil, ci a creat unul, refuzând să îi copieze pe alţii. Imaginea sa era diferită de cea a divelor voluptoase ale epocii. Nu avea nevoie de artificii sau de ţinute vulgare pentru a-şi sublinia erotismul.

Născută într-o familie catolică şi educată într-o mănăstire, Grace Kelly a trezit indignarea familiei sale, atunci când s-a hotărât să devină actriţă. Pentru a-şi putea plăti cursurile de artă dramatică, a pozat pentru reclame la Coca Cola şi Colgate. A fost repede remarcată şi, la 22 de ani, juca în primul său film, 14 ore. Celebritatea i-a fost asigurată de colaborarea cu Alfred Hitchcock, ea deţinând rolul principal în trei filme ale „maestrului suspansului“: Dial M for Murder, Rear Windows şi To Catch a Thief. În al treilea film, Kelly a jucat rolul unei moştenitoare de origine americană, care impresiona prin ţinutele sale sofisticate şi bijuteriile scumpe.

În 1955, ea a primit premiul Oscar pentru rolul interpretat în „The Country Girl“. La premiere, a purtat o rochie de satin albastru, una dintre ţinutele sale preferate. De altfel, a apărut îmbrăcată în ea şi la premiera filmului şi pe coperta revistei „Life“. Astfel, arăta că nu îi pasă de regula conform căreia nu trebuie să apari de două ori în public în aceeaşi ţinută şi se distanţa de stilul vestimentar al personajelor interpretate. De exemplu, în „Rear Window“, personajul său, Lisa Carol Fremont, era posesoarea unei garderobe impresionante atât prin calitate cât şi prin cantitate şi îşi schimba în permanenţă ţinutele.

În total, Grace Kelly a jucat în numai 11 filme, suficient pentru a rămâne în istoria cinematografiei şi în amintirea fanilor. Cariera ei la Hollywood s-a încheiat în momentul în care s-a căsătorit cu prinţul Rainier şi a devenit prinţesă de Monaco.

Grace Kelly şi prinţul Rainier de Monaco s-au întâlnit în mai 1955, în timpul festivalului de la Cannes, când Grace a mers la castel pentru o şedinţă foto. Apoi, Rainier şi-a petrecut sărbătorile de iarnă împreună cu familia lui Grace, iar 19 aprilie 1956 avea loc nunta, celebrată în Catedrala din Monaco. Grace Kelly a purtat o rochie de mireasă cu adevărat princiară, făcută din metri de mătase, tafta, tul şi dantelă, creaţie a lui Helen Rose, designerul actriţei de la casa de producţie Metro Goldwin Mayer.

Odată devenită prinţesă, nu a trebuit să îşi schimbe stilul prea mult, datorită eleganţei ei naturale şi nobleţei cu care se născuse. Prefera în continuare culorile pastelate şi liniile simple. Mănuşile albe, eşarfele de mătase şi pantofii cu toc jos îi defineau, de asemenea, imaginea. De asemenea, este asociată cu aşa-numita „geantă Grace Kelly“, mare şi aproape pătrată, pe care o folosea, atunci când era însărcinată, pentru a feri abdomenul său bombat de blitzurile fotoreporterilor. Era apreciată şi pentru faptul că nu încerca să ascundă faptul că avea probleme de vedere şi îşi purta ochelarii cu mândrie. La 14 septembrie 1982, a suferit un atac cerebral în timp ce se afla la volan, iar rănile provocate de accident i-au fost fatale. A fost înmormântată în absida catedralei din Monaco, la ceremonia funebră fiind prezente personalităţi precum prinţesa Diana, prima doamnă franceză Danielle Mitterrand şi prima doamnă americană Nancy Reagan, preşedintele irlandez Patrick Hillery sau actorul Cary Grant.

Stilul său – caracterizat prin bun-gust şi naturaleţe – rămâne însă nemuritor. In 1954, Grace Kelly era una dintre cele mai mari vedete de la Hollywood. Castigase Oscarul pentru rolul din filmul "Country Girl" si era actrita preferata a celui mai popular regizor al vremii, Alfred Hitchcock.

Dincolo de toate acestea, Grace fusese unanim declarata "printesa elegantei". Fiecare aparitie a ei era indelung comentata si chiar copiata. In timpul discursului de la Oscar, toata lumea a putut sa-i admire extraordinara toaleta creata de Edith Head. Linii simple, un material superb de culoare bleu, care ii punea in valoare trasaturile fine. Dupa ce premiul a fost anuntat, blitz-urile aparatelor de fotografiat si camerele de televiziune s-au indreptat catre ea si au surprins lacrimile si emotia care ii accentuau, parca si mai mult, frumusetea delicata a chipului. A doua zi, toata lumea isi dorea sa arate ca ea. Sa poarte manusi sau genti, orice haina sau accesoriu care ar fi putut sa imite ceva din stilul lui Grace.

In acelasi an, Grace Kelly se afla alaturi de Cary Grant pe Riviera Franceza, lucrand la unul dintre filmele lui Alfred Hitchcock, "To Catch a Thief". In goana masinii, pe unul dintre drumurile de langa Monte Carlo, a admirat privelistea impresionanta a unei gradini superbe aflate aproape de malul marii. A aflat de la scenaristul filmului, care se afla alaturi de ea, ca aceea era una dintre gradinile printului Rainier de Monaco. La cateva saptamani dupa aceea, editorii revistei "French" au avut ideea de a face o sedinta foto cu Grace, la palatul acestuia din Monaco. Cu aceasta ocazie, urma sa-l cunoasca chiar pe proprietarul frumoasei gradini.

Unul dintre prietenii ei de atunci, actorul Jean-Pierre Aumont, isi aminteste ca Grace voia sa refuze invitatia celor de la "French", fiind convinsa cu greu ca nu poate rata ocazia de a cunoaste un print mostenitor. Pana la urma, vizita din acea zi i-a produs actritei o impresie extrem de puternica. Grace s-a declarat atunci impresionata de frumusetile "Palatului Roz", dar mai ales de distinctia si eleganta printului de Monaco. Ca din intamplare, cei doi se vor intalni un an mai tarziu la Cannes, la Festivalul de Film. Locurile lor la dineul de gala au fost alaturate si, in acea seara, cei doi au putut sa se cunoasca mai bine. Tot atunci, Grace a putut observa ca printul "este de-a dreptul sarmant si imi plac la nebunie ochii lui. I-as putea privi ore in sir". Dupa intalnire, cei doi au inceput o corespondenta intensa peste Atlantic, sustinuta din umbra de preotul american Francis Tucker, care era aproape sigur ca Grace este consoarta ideala pentru prietenul sau Rainier. Calitatile ei erau evidente.

Chiar si printul nu se sfiise sa le recunoasca, spunand desprea ea ca "este o blonda stilata, pe care orice barbat si-ar dori-o de sotie". In plus, toti apropiatii casei regale se rugau ca printul sa-si gaseasca o sotie, pentru ca, in virtutea unui tratat mai vechi, la moartea ultimului mostenitor al Casei de Grimaldi, principatul devenea o provincie a statului francez.

In 1956 are loc premiera filmului "Inalta societate". Intr-una din scene, Tracy Lord, personajul interpretat de Grace Kelly, spune: "Nu as putea sa cedez niciodata. M-am nascut pe un piedestal". In acelasi film, la mana ei se putea observa frumosul inel de logodna, cu un imens diamant, pe care i-l daruise Rainier. Printul o ceruse in casatorie de Craciun, cand familia Kelly il invitase la ferma lor din Philadelphia. In acelasi an, Grace avea sa renunte la cariera de actrita pentru a deveni printesa, in adevaratul sens al cuvantului.





Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

SERIA8: Femei celebre !!!

Miturile unei femei fascinante, Evita Peron



“Ca orice femeie, sunt mult mai puternica decat par” Evita Peron;

Evita a avut o viata tumultoasa si captivanta. Starneste pasiuni, simpatii, dar si uri, antipatii. Incalca regulile, dar le respecta in acelasi timp. Cu toate ca era frumoasa, Evita impresiona mai ales prin energia personalitatii sale. Avea atitudine. Era inteligenta. Stia sa se impuna. Stia sa fie puternica. Stia cand e cazul sa fie sensibila.

María Eva Duarte a avut o viata tumultoasa si captivanta. Starneste pasiuni si simpatii, dar si uri si antipatii. Incalca regulile, dar le si respecta in acelasi timp. Viata unei personalitati atat de remarcante nu putea fi una obisnuita. Evita cea umana isi incepe periplul prin viata ca un sex-simbol pentru a se face mai tarziu remarcata politic.

Nascuta la 7 mai 1919, in colonia agricola La Union, un orasel din apropiere de Los Toledos, Maria Eva Duarte a fost fiica nelegitima a unei servitoare din Pampas - imensa campie fertila din centrul Argentinei -si a unui proprietar de terenuri, destul de bogat. La inceput, fetita este crescuta la ferma, impreuna cu surorile ei bastarde, separat de copiii legitimi. Dupa moartea tatalui, intr-un accident de circulatie, se muta impreuna cu mama in oraselul Junin, unde deschid o pensiune familiala. Surorile mai mari se marita cu clienti ai localului.

La numai 15 ani fuge de acasa, in Buenos Aires impreuna cu amantul,pe nume Augustine Magaldi. Parasita de acesta, Evita ajunge sa-si castige existenta prin metode mai mult sau mai putin promiscue, intretinand legaturi sexuale cu diversi barbati. Ajunsa in capitala, intelege ca viata nu este chiar atat de simpla. Magaldi o paraseste si ajunge sa duca o viata mizera.

Dupa prima deceptie, intretine cateva legaturi efemere si pozeaza pentru reviste. Reuseste sa castige ceva bani lucrand ca prostituata in cluburile de noapte. Obtine pana la urma si roluri in piese de teatru si filme. In anul 1940, capata o slujba modesta la postul de radio privat Radio Belgrano dupa alte surse la Radio El Mundo. Ambitioasa si tenace, dobandeste o emisiune proprie. Surprinzator, cucereste o popularitate atat de mare, incat este supranumita "Senorita Radio".

Trei ani mai tarziu, apare momentul decisiv din viata ei. In iunie 1943,ofiterii favorabili dictaturilor fasciste din Europa preiau puterea, pentru a impiedica guvernul democratic argentinian sa angajeze tara alaturi de aliati este instaurata o junta, in sanul careia postul de subsecretar de stat si ministru de Razboi este ocupat de colonelul Juan Domingo Peron, care luptase in Italia si vazuse cum isi facuse loc in frunte Mussolini.

La 22 ianuarie 1944, cu ocazia unui concert organizat in scopul colectarii de fonduri pentru victimele unui cutremur,o cunoaste pe Eva, care face o mare pasiune pentru el. Ii devine amanta si, totodata, aliata indispensabila, prin interventiile radiofonice.Juan are de două ori vârsta Evitei, însă acest fapt nu-i împiedică să trăiască o frumoasă poveste de dragoste. In octombrie 1945, se produce o revolutie interna in guvern. Juan Peron este fortat sa demisioneze si incarcerat pe o insula izolata. Eva reactioneaza cu promptitudine. Profita de popularitatea de vedeta radio si lanseaza un apel saracilor, prezentandu-si iubitul drept "aparatorul lor". Reuseste sa provoace o greva generala, care duce grabnic la eliberarea acestuia. Prin urmare, acesta a fost pus în libertate numai după 14 zile.

Din dragoste si recunostinta, poate si din interes politic, o ia de nevasta, la 17 octombrie 1945. Evita se dovedeste un pretios purtator de cuvant in fata poporului. In continuare,ii este de mare ajutor in cariera politica. Eva il cunoaste la 24 de ani pe viitorul sau sot Juan Peron, colonel si ministru de razboi de care se indragosteste cu o pasiune nebuna. A fost devotata acestuia, standu-i alaturi la bine si la rau. In autobiografie. Eva Duarte sustine ca il “diviniza” pe sotul sau. La randul sau, Peron este cucerit iremediabil de gratiile sale si de personalitatea deosebita a Evei. “Era o femeie cu o infatisare fragila, dar cu o voce puternica, par lung, blond, lasat pe spate si ochii aprinsi”, povesteste acesta despre femeia care l-a fermecat. Eva devine amanta colonelului si ministrului de razboi Juan Peron.

Povestea de iubire dintre cei doi a fost una controversata mai ales ca cei doi proveneau din clase sociale diferite. Cea care se proclama “una din popor” se prezenta in fata acestuia exercitandu-si calitatile oratorice in haine elegante, insotite de bijuterii valoroase, uneori extravagante. Rochiile sale de seara cu care se prezenta la diverse evenimente importante starneau invidie si admiratie. Se spune chiar ca atata timp cat a fost prima doamna a tarii, obisnuia sa viziteze orasele sarace in costume Dior.

După alegerea lui Juan în funcția de președinte, Evita crează fundația Eva Peron rolul căreia e să susțină săracii. Prima Doamnă devine rapid extrem de populară, în 1949 de exemplu aceasta este una dintre persoanele cele mai influiente din Argentina. Mai mult, în cazul ei nu era vorba atât de popularitate, cât de un cult al personalității, în această perioadă imaginea sa fiind peste tot. În același timp relația cu soțul ei începe să se deterioreze în special din cauza faptului că Evita nu putea face copii.

Un an mai tarziu, Peron este ales presedintele Argentinei. Sustinut de masele populare, cuplul instaureaza o dictatura totala. Pretexteaza ca vrea sa impiedice "intoarcerea dusmanilor la conducere" si instaureaza principiul partidului unic. Deşi fusese ales în mod democratic, Juan Perón a condus ca un dictator. Organizeaza muncitorii in sindicat, de asemenea unic si multiplica masurile sociale in folosul defavorizatilor. Cand Peron a devenit presedinte, in 1945, Evita s-a gandit ce rol ar trebui sa-si asume in calitate de sotie a acestuia. "Este un eveniment foarte important pentru mine. Consider ca nu trebuie sa urmez vechile modele. Nu as putea si vreau ca acest lucru sa fie clar, pentru ca unii oameni au incercat sa-mi explice ca nu voi avea decat un rol formal, iar usile imi vor fi inchise. Mi s-a spus ca nu o sa am acces in cercurile inalte. Am raspuns, zambind: "de ce, din cauza originilor mele sau poate pentru ca am fost actrita?". Eva incepe o campanie in sprijinul copiilor saraci din Argentina.

In septembrie 1946, promoveaza o lege in favoarea drepturilor civile pentru femei, printre care se numara si dreptul la vot. Controleaza Ministerul Sanatatii si principalele trei ziare argentiniene. Paturile sociale defavorizate ale populatiei o iubesc, dar este urata de clasa mijlocie si de bogati. Pune bazele unei fundatii cu scopul de a imparti haine, alimente si case sarmanilor. Ideea infiintarii unei case de asistenta sociala este generoasa, dar gurile rele sustin ca acest organ caritativ n-ar fi fost decat un paravan pentru afaceri oneroase. Se spuneca prima doamna a Argentinei nu s-ar fi jenat sa se serveasca din cont pentru sine si pentru sustinerea campaniilor politice ale sotului. Intr-adevar, pentru Evita a fost greu sa se impuna.

A fost adulata, dar si criticata. A reusit doar pentru ca trezea o dragoste imensa in sufletul oamenilor obisnuiti. "Ma identific cu cei saraci, pentru ca provin din randurile lor", obisnuia sa spuna. A creat o fundatie de binefacere, a oferit bani, a ridicat spitale, si, in plus, a fost cea care a dat drept de vot femeilor, pentru prima oara in istoria Argentinei. Dar cea care era numita "Micuta Eva" sau "Sfanta Evita" a avut parte si de clipe mai putin glorioase. In fiecare zi, in paralel cu multimea care o venera, se strangeau tot mai multe nemultumiri. Era fara mila, fara cumpat si ii ura din tot sufletul pe cei care i se opuneau. Aristocratii nu o voiau, iar armata o dispretuia. Militarii o supranumisera, la inceput, "hiena", iar mai apoi, mai discret, "iapa".

În 1947 Evita se întâlnește cu mai mulți șefi de stat din Europa pentru a sublinia faptul că regimul instaurat de Juan Peron în Argentina nu este unul nazist, iar in 1951 Juan o numește în funcția de vice-președinte al Argentinei, dar ulterior acesta își anulează propria decizie la presiunea militarilor. Prima Doamnă era pasionată și de hainele de firmă și pantofii extrem de scumpi. Incontestabil că Evita a fost o femme fatale, aceasta adorând să-și vopseasă buzele într-un roșu aprins și să poarte ținute indecent de scumpe.

Cunoscute numai dupa moartea sa, sau mai exact dupa caderea lui Peron,in anul 1955 - colonelul revine la putere in perioada 23 septembrie 1973- 1 iulie 1974, deturnarile de fonduri nu impiedica sa dainuie pana astazi, in Argentina, cultul Evei Peron. Simpla mentionare a numelui,Evita, trezeste si acum pasiuni, unii o considera sfanta, altii o mare pacatoasa.

In anul 1952, medicii descopera ca este bolnava de cancer. Agonia ei dureaza toata luna iulie si este urmarita de catre intreaga natiune. Biserica cere ca tot poporul sa se roage, in fiecare zi,sa se insanatoseasca. Apare in public pentru ultima oara la 4 Iunie 1952, cand sotul ei, Juan Perón depune juramantul pentru al doilea mandat. Toate eforturile sunt in zadar. La numai 33 de ani, frumoasa prima doamna este ucisa de leucemie - la 26 iulie 1952.

Inmormantarea este o adevarata nebunie. Sute de mii de argentinieni se inghesuie sa intre in capela si politia trebuie sa intervina. Conform testamentului, sunt organizate funeralii nationale.

"Gelozia, ambitia, setea de putere, meschinaria si aviditatea par sa fi fost adevaratele surse de unde isi tragea incredibila energie. Chiar Peron a fost un pion pe care l-a manipulat. Se infuria teribil si nu conta cine era in fata ei. Avea puterea sa faca orice voia." In plus, era razbunatoare. Toti cei care nu au luat-o in calcul pe vremea cand era actrita si voia roluri mari au fost pedepsiti, interzicandu-li-se peliculele. L-a destituit pe ministrul educatiei, pentru ca acesta a refuzat sa dea o diploma unui protejat de-al ei. S-a zvonit ca a folosit o parte din banii obtinuti din activitati de caritate in folosul ei, transferandu-i intr-un cont din Elvetia.

Cu siguranta, adevarul este undeva la mijloc. Au fost multe speculatii despre viata ei, de altfel foarte controversata, dar ceea ce o individualizeaza este puternica iubire pe care a starnit-o in sufletul unui intreg popor. Iar acest lucru a fost cat se poate de clar, in ziua mortii ei, pe 26 iulie 1952. In acea zi, Argentina a fost invaluita intr-o liniste sinistra, in timp ce poporul asculta comunicatul oficial: "Este o datorie trista pentru noi sa va informam ca Eva Peron, liderul spiritual al natiunii, a murit la ora 8:25." Ca si in timpul vietii, nici momentul despartirii de aceasta lume nu a fost lipsit de controverse. Asa incat, in timp ce mii de oameni suspinau de durere, altii nu s-au sfiit sa destupe sticle de sampanie in chiote de bucurie. Toate acestea reflectau dragostea, dar, in acelasi timp, si ura pe care Evita o inspirase. Doua saptamani mai tarziu, pe 9 august 1952, peste jumatate de milion de oameni s-au strans pe strazile din Buenos Aires pentru a participa la inmormantarea celei care fusese un idol in viata lor.

Eva Peron, pe care oamenii o numeau simplu Evita, avea 33 de ani si cantarea doar 38 de kilograme. Sirenele sunau in tot orasul, iar pe fetele tuturor se citea o durere profunda. Multe femei o considerau o sfanta, iar la Vatican se primisera deja mii de scrisori care cereau sanctificarea ei. "Binefacatoarea saracilor", cum i se spunea, nu a pregetat sa se zbata pentru a obtine drepturi pentru acestia. A incercat sa ofere tuturor oamenilor sarmani o speranta, considerand ca nici un alt scop nu este mai important in viata. Iar pretul platit a fost imens, intr-una din ultimele ei nopti, cand zacea bolnava, a mazgalit pe o foaie de hartie "Daca poporul meu nu va putea fi fericit, cine imi va da toata dragostea pe care am pierdut-o?"

Disparitia brutala sta la originea mitului creat in jurul sau. La cinci ani de la moarte, autorii unei lovituri de stat publica lista si fotografiile "incredibilei garderobe si stupefiantelor colectiide bijuterii ale vajnicei aparatoare a saracilor". Sicriul este scos din cripta si rataceste prin Europa pana ce colonelul revine la putere. Paradoxal, nici absenta unui loc de cult, nici revelatiile noului regim, nu risipesc afectiunea poporului argentinian pentru Eva Peron. In pofida unei existente controversate, ramane inscrisa in istorie drept una dintre cele mai puternice personalitati ale lumii politice internationale.

Fascineaza si Hollywood-ul, care realizeaza un film inspirat din viata ei. In rolul principal, evolueaza o alta femeie puternica, Madonna,care declara cu mandrie "Am creat ceva rar si frumos".

Putine femei au avut mai multa putere decat Eva Peron. La fel de putine sunt si cele care se pot lauda ca au starnit atat de multe controverse. A fost venerata, considerata o sfanta, dar, in acelasi timp, au fost si multi care au dispretuit-o. Dragoste si ura, recunostinta si dispret, adulare si denigrare. Toate aceste cuvinte exprima cel mai bine ce inspira personalitatea puternica a Evei Peron. Daca unii au iubit-o, altii au urat-o cu inversunare, dar, cu siguranta, nimeni nu a fost indiferent.

Stil de Primă Doamnă: Evita Peron...“Nu mă plânge Argentina, adevărul e că nu te-am părăsit niciodată…”






Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

SERIA7: Femei celebre!!!

Cleopatra, cea mai cunoscuta femeie din istorie







Cleopatra născută în anul 69 î.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr.. Ea intenţionase revigorarea tradiţiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia faţă de Imperiul Roman, o consacrară drept una din cele mai celebre femei din istorie.

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta", spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc Antoniu. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui", însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii. Vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă.

Ultima regina a Egiptului, Cleopatra a VII-a, s-a nascut in anul 69 i.Hr, la Alexandria, cel mai mare oras din lume la acea vreme. Este ultima regina a dinastiei intemeiate la moartea lui Alexandru cel Mare (323 i.Hr) de catre unul din generalii sai, macedoneanul Ptolemeu.

Avand in vedere obiceiul casatoriilor consanguine dintre frate si sora, practicat de familia regala din Egipt, Cleopatra ar putea fi suta la suta macedoneana. Educatia fetelor era de obicei neglijata in lumea greaca, chiar regala, insa Cleopatra beneficiaza de profesori buni. In plus are si daruri naturale: inteligenta, ambitioasa, energica, spirituala, inzestrata pentru teatru, farmec irezistibil. Vorbeste la perfectie peste 7 limbi.

Este placuta, dar nu o mare frumusete. O dezvantajeaza nasul, prea lung si coroiat. Intreaga ei infatisare este destul de comuna: par roscat si carliontat, nu poarta bijuterii.
Inainte de a muri, in anul 51 i.Hr., suveranul Egiptului incredinteaza senatului roman un testament prin care cere sa-i succeada la tron Cleopatra si fratele ei, Ptolemeu al XIII-lea, un copil in varsta de 10 ani. La inceput, Cleopatra nu are intentia sa domine cuplul regal. Insa nu concepe sa aiba un tutore, la varsta ei, si intra repede in conflict cu eunucul. La 18 ani, este convinsa ca poate conduce singura treburile statului. Isi propune sa depuna toata energia pentru ca tara faraonilor sa capete stralucirea de altadata. Eunucul ii rascoala pe alexandrieni impotriva rivalei. Intre timp, soseste Cneius Pompei, care devine primul amant roman al Cleopatrei. Dupa ce cuteaza sa lanseze o emisiune monetara numai cu chipul si numele ei, tensiunea devine insuportabil de incordata la palat. Cleopatra fuge din Alexandria, pentru a recruta o armata mercenara.

Pentru restabilirea ordinii si recuperarea unei datorii, debarca in Alexandria insusi Cezar. Ptolemeu si anturajul cauta sa-l convinga pe Cezar sa renunte la intrevederea cu Cleopatra, speriati de puterea ei de seductie. Pentru a scapa de vigilenta garzilor, regina foloseste o stratagema relatata de multi istorici. Apeleaza la negustorul Apollodor din Sicilia, care o duce la palat infasurata intr-un covor oriental, acoperit cu o piele de lectica, infatisat ca dar ofiterului roman. In varsta de 50 de ani, Cezar este incantat de "cadou" si o noapte de dragoste il convinge de drepturile Cleopatrei (22 de ani) asupra Egiptului.

Casatorit la Roma, Cezar pastreaza legatura cu Cleopatra, care nu mai este pentru nimeni un mister. Continua sa fie amantul acestei femei avide de dragoste. Ofiterul roman isi prelungeste sederea in Alexandria, desi este chemat de urgenta de problemele statului. Se imbarca alaturi de regina intr-o croaziera pe Nil. Dar "vacanta" nu dureaza la infinit. La despartire, ii lasa patru legiuni romane ca s-o apere de dusmani si sa asigure transportul granelor spre Roma. La numai cateva saptamani de la plecarea lui, Cleopatra ii naste un fiu, caruia ii pune numele Ptolemeu al XV-lea Cezarion. Prilej de mare bucurie pentru ofiterul roman, care-si pierduse unicul copil, pe Iulia. Anul urmator isi aduce amanta si copilul la Roma, unde raman pana in anul 44 iHr., cand Cezar este asasinat de catre republicani.

Cleopatra se intoarce la Alexandria. Inainte sa plece, Marc Antoniu incearca sa-l declare mostenitor pe Cezarion, insa nu reuseste, fiindca testamentul este favorabil nepotului si fiului adoptiv, viitorul imparat Octavian. Revenita acasa, Cleopatra il ucide - probabil prin otravire - pe sotul si fratele ei, un rival potential. In locul sau este desemnat Cezarion.

Cleopatra are de-a face cu Marc Antoniu, care o chemase initial pentru a-i judeca unele fapte "razboinice". La 40 de ani ai sai, acesta este pur si simplu vrajit de regina Egiptului, care-si face o aparitie fastuoasa. Indragostit pana peste cap, Marc Antoniu uita sa mai plece din Egipt. Impreuna cu Cezar, regina purta discutii elevate, despre arta, literatura, politica. Marc Antoniu este mai putin rafinat. Pentru a-l distra, Cleopatra canta. Beau, vaneaza impreuna, se injura, glumesc, se travestesc si hoinaresc pe strazi. Marc Antoniu trebuie sa plece si lipseste mai multi ani, timp in care Cleopatra isi traieste viata cum poate si se cuibareste in bratele multor amanti. Unul dintre iubitii sai este bine cunoscutul rege iudeu, Irod.

Marc Antoniu se intoarce si povestea lor continua tumultos si necugetat. Ex-triumvirul isi da pana in final sufletul in bratele femeii iubite, nu inainte de a o indemna sa se salveze. O captureaza insa Octavian, care pune sa fie pazita cu strasnicie. Afla ca peste trei zile va fi dusa, in lanturi, la Roma. Se pregateste de o moarte demna de o mare regina. Cere sa i se pregateasca un ospat fastuos, isi pune coroanele, bijuteriile, cele mai frumoase haine si trimite testamentul sau lui Octavian, prin care ii cere sa fie ingropata langa Marc Antoniu.

Cleopatra se sinucide (nu se stie exact cum si cine a ajutat-o) si moare la 39 de ani, dupa 22 de ani de domnie. Octavian porunceste sa fie inmormantata cu toata pompa, alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu. Astazi, locurile de veci sunt acoperite de Mediterana. Inca o dovada a maretiei ultimei regine a Egiptului este faptul ca luna a opta primeste numele de la Augustus, cu toate ca s-a nascut in septembrie, pentru ca omenirea sa nu uite niciodata ca a invins in august, regatul Cleopatrei.


Material realizat de Clubul de istorie "Plaiesii Cetatii".

Familia mea in comunism

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) va derula în perioada 20 februarie - 1 mai 2010 concursul naţional de eseuri şi artă grafică "Familia mea in comunism". Concursul, ajuns la a IV-a ediţie, este destinat elevilor din clasele V-XII şi este organizat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Reprezentanţa Comisiei Europene în România. Scopul acestui concurs este acela de a creşte interesul copiilor şi tinerilor pentru istoria recentă a României, determinându-i să reflecteze asupra naturii totalitare şi represive a regimului comunist din România. Temă de concurs este "Familia mea în comunism", obiectivul fiind acela de a aduce în prim plan relaţia dintre statul comunist şi familie. În ce măsură a fost afectată familia ta de regimul comunist? Cum portretizaţi viaţa de familie în timpul regimului comunist? sunt doar cateva intrebari la care se asteapta raspuns.
Cei interesati pot solicita regulamentul concursului si explicatii dnei.prof. Elena-Diana Spiridon

SERIA6: Femei celebre !!!

Coco Chanel - femeia care a schimbat moda



Despre Coco Chanel s-a spus că a schimbat vieţi. Milioane, poate chiar miliarde de vieţi, ale femeilor din lumea întreagă. Le-a schimbat garderoba şi înfăţişarea, le-a învăţat să fie independente şi să aibă încredere în ele. Şi astăzi, la 127 de ani de la naşterea doamnei absolute a modei internaţionale, legenda sa persistă, la fel ca moştenirea pe care a lăsat-o femeilor de pretutindeni. Coco Chanel işi ascundea originile.Nimeni n-ar fi crezut că fetiţa orfană şi săracă din Saumur, un orăşel de lângă Paris, va reuşi în viaţă, necum să se gândească la faptul că ea va influenţa atât de mult lumea, încât moştenirea ei să fie preţuită şi la mulţi ani după dispariţia sa fizică. Pe numele adevărat Gabrielle Bonheur Chanel, celebra creatoare de modă s-a născut pe 19 august 1883, într-o familie sărmană. Tatăl, Albert Chanel, era un negustor mărunt, iar mama, Jeanne Devolle, croitoreasă. Aceste origini modeste, precum şi primii ani ai vieţii sale au rămas ascunse pentru multă lume, ieşind la iveală, puţin câte puţin, abia după moartea stilistei. De altfel, anumite aspecte din viaţa celebrei Coco Chanel au rămas incerte, variantele fiind diferite, în funcţie de sursă. Coco Chanel s-a născut pe 19 august 1883, dar susţinea că anul naşterii sale era, de fapt, 1893. Dacă cineva ar fi îndrăznit să sugereze altceva, ea îi replica: "O femeie are vârsta pe care o merită”.

Gabrielle a rămas orfană de mamă pe când avea doar 6 ani, iar tatăl a părăsit-o şi el, ducând-o la un orfelinat. Alte variante arată că a lăsat-o în grija unor mătuşi, care au încercat să îi ofere o educaţie tradiţionalistă, au învăţat-o să coasă şi să se poarte în concordanţă cu cerinţele vremii. Cert este că la vârsta de 18 ani Gabrielle Chanel se afla la orfelinatul unei mănăstiri din Moulins, unde ar fi învăţat meseria de croitoreasă. De acolo, însă, împlinind vârsta majoratului, a rămas din nou singură, alegând să-şi ia viaţa în propriile mâini, după ce refuzase postul de cusătoreasă oferit de călugăriţe. Gabrielle a părăsit orfelinatul şi a început un nou capitol din viaţa sa - anul 1905 o găsea cântând în cabaretul La Rotonde, frecventat de membrii regimentului de cavalerie a Franţei. Coco Chanel are o biografie misterioasă. Acolo, la cabaret, spune una dintre variantele biografiei sale, şi-ar fi luat porecla "Coco", acesta fiind numele de scenă sub care cânta, după titlul singurului cântec pe care îl ştia - "Ko Ko Rik Ko!". Altă variantă spune că tatăl o alinta cu acest nume, iar o alta, şi cea mai răspândită, arată că porecla a fost primită la orfelinat, după ce a interpretat în faţa colegilor un cântecel despre un câine pierdut pe nume Coco. Însăşi Coco Chanel a întreţinut misterul din jurul biografiei sale, evitând să clarifice anumite aspecte din primii săi ani de viaţă. Iar după moartea sa, creatoarea neavând urmaşi, speculaţiile s-au înmulţit.

Noul capitol al vieţii lui Coco Chanel l-a inclus şi pe Etienne Balsan, primul bărbat din viaţa ei, un ofiţer de cavalerie milionar, cu reputaţie de playboy. A plecat cu el la Paris, încheindu-şi, astfel, cariera de cântăreaţă. Tot în acea perioadă a început să îşi confecţioneze singură rochii şi pălării, cu ajutorul cărora s-a făcut repede remarcată. Idila cu Balsan nu a durat foarte mult, căci Coco nu se simţea în largul ei cu el, în "înalta societate". Ulterior, l-a cunoscut pe cel care avea să devină bărbatul vieţii ei, Arthur Chapel, poreclit "Boy". "Sunt multe ducese pe lume, dar o singură Coco Chanel".

Chapel era un sportiv englez despre care nu se ştiau prea multe amănunte. Era, ca şi Coco, un personaj cu un trecut misterios - poate că şi acest aspect i-a apropiat pe cei doi. Legătura lor a durat nouă ani, timp în care Coco, ajutată de "Boy", şi-a deschis şi primul "butic", în Paris, pe strada Gabon, la numărul 21. El avea încredere în calităţile ei de "modistă" şi i-a finanţat începutul afacerii, primul magazin, numit "Chanel Models". În ciuda faptului că se iubeau foarte mult, Chapel a ales să se însoare cu o englezoaică bogată şi văduvă, care îi putea oferi avere şi un titlu nobiliar. Coco i-a returnat atunci banii pe care el îi împrumutase şi a pornit pe picioarele ei. Nu l-a uitat niciodată pe Chapel, dar asta nu a împiedicat-o să aibă alte legături, unele controversate, şi să frângă multe inimi. O relaţie care i-a ştirbit reputaţia abia clădită şi i-a adus multă reclamă negativă a fost cea cu ofiţerul nazist Hans Gunther von Dincklage.

În timpul primului război mondial, relaţia cu acesta i-a adus destule favoruri, dar şi bârfe şi acuzaţii de antisemitism şi homofobie. Totuşi, probabil cel mai celebru iubit al ei a fost ducele de Westminster, la vremea aceea unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa. Şi acesta s-a străduit din răsputeri să o păstreze, oferindu-i susţinere financiară şi chiar mai mult: o cerere în căsătorie. Însă Coco Chanel era deja un nume în lumea modei şi a parfumurilor şi avea o avere estimată la 15 milioane de dolari. Aşa că şi-a permis să refuze titlul de ducesă şi un trai fără griji - dar şi fără provocări - cu o expresie care a rămas în istorie: "Sunt multe ducese pe lume, dar o singură Coco Chanel". Coco Chanel a început cu pălăriile. Încă din primele zile trăite la Paris, pe când avea doar 18 ani, Coco studia gusturile, tabieturile şi hainele celor bogaţi. Îndeosebi pălăriile doamnelor din înalta societate, imense şi împodobite cu pene de struţ, erau ţinta ironiilor sale. "Oare cum poate funcţiona un creier acoperit cu chestia asta?", se întreba ea, şi a hotărât că e timpul pentru o schimbare. Astfel a apărut primul magazin Chanel, în 1913, cel finanţat cu încredere de "Boy" Chapel.

Însă acesta a fost doar începutul. Încurajată de succesul pălăriilor propuse de ea, Coco a adăugat la oferta magazinului alte articole vestimentare, încadrate în acelaşi stil - elegante, comode şi deosebite. Iubitul ei i-a servit şi ca sursă de inspiraţie, astfel că multe dintre hainele promovate de Chanel erau, de fapt, derivate din garderoba masculină. Spre exemplu, celebra jachetă sport şi cardiganul pentru femei, articole inventate de Chanel, au apărut după ce, într-o zi răcoroasă, pe terenul de polo, a împrumutat haina lui Boy şi a constatat că se simte foarte bine în ea. Au urmat, în dulapurile femeilor, puloverele pe gât, hainele ce aminteau de uniformele marinarilor şi rochiile mulate din tricot sau jerseu de lână, materiale folosite până atunci numai pentru lenjeria intimă masculină. Şi tot Coco Chanel a dovedit ca şi femeile pot purta pantaloni, fără a pierde din graţie şi feminitate. Aşa se face că, în mai puţin de cinci ani, Casa Chanel devenise un nume destul de cunoscut în lumea modei. Între timp, deschisese alte două magazine, în Deauville şi Biarritz, staţiuni de coastă frecventate de cei bogaţi.

Cococ Chanel a ajuns designer pentru Hollywood. În 1938, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Coco Chanel trecea printr-o perioadă mai puţin favorabilă. În parte din cauza scandalului cu iubitul său nazist, dar şi în condiţiile în care designerul italian Schiaparelli câştiga tot mai mult teren în lumea modei, Coco a decis să se retragă pentru un timp. Şi a făcut o pauză de 15 ani, înainte să reuşească să redevină ce-a fost. Revenirea s-a produs în 1953 şi a fost una "în forţă". Pe lângă magazinul de parfumuri, produse noi pentru marca Chanel, dar care se vindeau foarte bine, Coco a ieşit în evidenţă tot cu stilul său nonconformist pentru acele vremuri. În 1954 a deschis primul său magazin de "haute couture", care aducea din nou în garderoba femeilor articolele vestimentare specifice casei Chanel - simple, elegante şi comode. A fost perioada în care s-au răspândit celebrele taioare Chanel, pantalonii-clopot şi nu mai puţin celebra rochie neagră ("little black dress").

Toate au mers direct la inima publicului şi, mai mult decât atât, creaţiile sale au început să se poarte la Hollywood. De altfel, în anii ‘50 şi ‘60, Coco a colaborat foarte mult cu studiourile de film, a creat costume de scenă şi a îmbrăcat actriţe celebre precum Audrey Hepburn, Liz Taylor sau Anne Baxter. Hainele sale au devenit extrem de populare in acea perioadă, mai ales in Statele Unite. În paralel, parfumul Coco Chanel, primul parfum creat vreodată sub o etichetă de designer, făcea furori.

Chanel no.5 Şi in acest domeniu, al parfumurilor, Coco a păstrat ideea de eleganţă şi simplitate. Iar dacă în anii '20 piaţa era dominată de parfumuri dulci sau florale, Chanel avea să facă din nou cu totul altceva. În anul 1923 apărea pe piaţă Chanel No. 5, un parfum care îmbina pentru prima dată esenţele naturale cu elemente de sinteză obţinute în laborator - nu mai puţin de 80 de ingrediente erau folosite pentru realizarea lui. Şi nu era doar aroma sa deosebită. Era ambalat absolut original, într-o cutie simplă, cu etichetă austeră, avea o denumire ciudată şi sticluţa nu ieşea cu nimic în evidenţă. Acestea sunt şi astăzi elementele care deosebesc Chanel No. 5 de celelalte parfumuri şi care îl fac să fie încă cel mai bine vândut parfum din lume. Şi cel mai celebru. Cât despre istoria apariţiei sale pe piaţă, şi aici există mai multe variante. Una spune că Ernest Beaux, care lucrase ca parfumier pentru ţarii Rusiei, i-a oferit lui Coco Chanel două serii de variante de parfumuri, numerotate de la 1 la 5 şi de la 20 la 24, iar creatoarea a ales numărul 5.
Când s-a pus problema ce nume va purta parfumul, Coco a hotărât că va fi pur şi simplu Chanel No. 5, pentru că îl va lansa pe 5 mai, iar această coincidenţă îi va purta noroc. Altă poveste susţine că acel 5 din numele parfumului este chiar numărul norocos al lui Coco Chanel, după cum i-ar fi indicat o ghicitoare. Ce se ştie, însă, cu siguranţă, este că parfumul acesta a făcut-o să devină celebră şi milionară.


Modelul femeii de afaceri~ Coco Chanel. Pe lângă toate inovaţiile din domeniul modei, pe care le-a lăsat moştenire femeilor de pretutindeni, Coco Chanel a "inventat" şi conceptul de femeie de afaceri, un adevărat model de succes şi dăruire. A sacrificat pentru carieră totul, şi-a condus afacerea până în ulimul moment şi nu s-a căsătorit niciodată. Cea care a fost numită "regina modei" a murit la vârsta de 87 de ani, într-o zi de duminică, pe 10 ianuarie 1971, în somn. Se afla în patul său, în căminul pe care l-a preţuit şi l-a iubit atât de mult, apartamentul său de la hotelul Ritz, unde a locuit timp de 30 de ani. Karl Lagerfeld, cel care acum conduce compania Chanel şi este principalul designer al casei începând din anul 1983, a mărturisit de multe ori că vizitează acel apartament ori de câte ori are nevoie de inspiraţie.

Şi, cel puţin până acum, se pare că ideea funcţionează. Lagerfeld a reuşit să păstreze strălucirea firmei, ideile şi nonconformismul lui Coco, adaptate la cerinţele vremii. Compania are în prezent peste 100 de magazine în întreaga lume, 35 dintre ele fiind numai în Japonia, unde marca Chanel este foarte preţuită. De altfel, în întreaga lume numele Chanel este o garanţie a eleganţei, a senzualităţii şi a rafinamentului. Nu numai prin hainele şi parfumurile care întrunesc aceste calităţi, ci şi prin amintirea a celei care a făcut totul posibil, o adevărată doamnă a modei, Coco Chanel.





Material realizat de Clubul de Istorie "Plaiesii Cetatii"

Românii în cadrul cruciadei târzii

De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.

De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.

Domnitorii români au primit titluri onorifice ca „atletul crestinătăţii” - Ştefan cel Mare, sau „principe preacreştin” - Petru Rareş, iar alianţa lor era cautată la curţile de la Viena, Madrid, Roma sau Veneţia. Participând la lupta antiotomană europeană, Ţările Române nu au făcut altceva decât să fie consecvente în a-şi apăra independenţa, ameninţată grav de înaintarea turcilor. În lupta antiotomana, alături de renumiţi conducători de oşti, figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ale altor domnitori, care au dobândit mari victorii în fruntea oştilor române, au rămas în conştiinţa poporului nostru şi în fruntea patriei. Faptele lor de arme au reprezentat, totodată, şi o contribuţie românească recunoscută, la politica europeană prin participarea lor la cruciadele târzii. Europa ne-a cunoscut ca „apărători ai creştinătăţii" în lupta antiotomană, iar despre vitejia, spiritul de abnegaţie şi capacitatea militară a domnitorilor români au vorbit laudativ o serie de diplomaţi si oameni politici ai vremii precum Calimachus Experiens, Johannes Cario, Matteo Muriano, Ieronim Laski sau Johannes Cuspinianus.

Cruciadele au dispărut în secolul al XVII-lea de la sine pe măsură ce mentalitatea despre războaie s-a schimbat, iar concepţiile vechi politice au fost abandonate şi înlocuite cu raţiunea de stat. A fost nevoie de progresul gândirii omeneşti, de schimbarea principiilor de guvernare ca să dispară cruciadele.
Noţiunea de cruciadă a mai fost folosită o vreme, apoi a fost uitată. Nici jihadul nu a mai existat din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar termenul şi-a pierdut semnificaţia pe măsură ce Imperiul otoman a fost antrenat în politică echilibrului de forţe european şi a survenit schimbarea în mentalitatea politică a sultanilor.

Dar teritoriul Orientului Apropiat avea să reînvie, în plină epoca contemporană, războiul sfânt, sfidând întreaga experienţă câştigată de Evul Mediu, când diferitele popoare antrenate în conflicte au descoperit că mai presus de diferenţele dintre oameni şi credinţele lor se află raţiunea, care este comună tuturor oamenilor şi nimănui nu i s-a dat dreptul de a-şi ucide semenii.

Cele trei mari puteri aveau interese specifice în spaţiul românesc, dar toate, fără excepţie, reprezentau serioase ameninţări la adresa statutului internaţional al ţărilor române, la adresa autonomiei lor interne şi a integrităţii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic căuta să realizeze un vast bloc antiotoman care să includă Spania, statele italiene, Polonia, Rusia, Suedia şi chiar Anglia şi Persia. Direcţia sa principală de expansiune împotriva turcilor viza, în primul rând, spaţiul carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar şi Moldova şi Ţara Românească. Din această cauză ei au acordat o mare atenţie lui Sigismund Báthory la început, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalităţi care au încercat, fiecare în felul său, să reconstituie unitatea vechii Dacii.

Ca să definim cuprinzător şi în acelaşi timp succint un eveniment istoric de amploarea si însemnătatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, începând cu cronicarii cruciadelor, ei înşişi participanţi activi şi martori oculari ai evenimentelor, şi sfârsşind cu istoricii din zilele noastre.

Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar în perioada sa clasică (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinaţi de Ţara Sfântă şi de vraja unui Orient care părea foarte ademenitor, ca şi a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discuţii aprige şi la emiterea de păreri contradictorii.

Operaţiunile militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizatiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub raportul lor religios ,în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită. Cauzele ar fi economice, sociale, politice, morale, desi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca ,,războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi a ,,Sfântului Mormânt ” de sub ocupaţia ,,pagânilor” musulmani.

Iniţierea acestor expediţii creştine militare spre Locurile Sfinte au o geneză specială la care au contribuit numeroşi şi diverşi factori, care merită să fie cunoscuţi. Ideea de cruciadă a pornit de la pelerinajul creştinilor la Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim cu scopul ispăşirii păcatelor şi al iertării de chinurile iadului.

Papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptată, iar creştinii însufleţiţi de expediţia eliberării îşi vor lua numele de „militia Christi” sau „milites sancti Petri” . Mergând să săvârţească fapte „pentru Dumnezeu” şi să lupte pentru Sfânta Cruce, ei îşi vor pune cruci pe arme şi drumuri şi datorită acestui fapt se vor numi cruciaţi.

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte”, în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană.

Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea .

Cruciadele - expediţii creştine militare

SERIA5: Femei celebre!!!

Prof.univ.dr.Ana Aslan, membra a Academiei Romane, inventatoare a medicamentelor GEROVITAL H3 si ASLAVITAL(1897-1988);

Ana Aslan, femeia care a invins batranetea




Faima internationala, onorurile si nenumaratele distinctii care i-au fost acordate, numarul si rangul pacientilor din sfera politica, stiintifica si artistica din intreaga lume o includ pe Ana Aslan in constelatia celor mai importante personalitati mondiale care au "miscat" Universul.

Succesele sale in profilaxia si terapia batranetii au avut un mare impact asupra lumii medicale si a opiniei publice internationale. Printre pacientii doamnei Aslan s-au numarat celebritati, cum ar fi: Ymma Sumak, Somerset Maugham, Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda. A fost solicitata chiar si de Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, de Gaulle, Lilian Gish, Tito.

Nascuta: 1 ianuarie 1897, Braila;

Decedata: 20 mai 1988, Bucuresti;

Studii: 1915-1922 - Facultatea de Medicina din Bucuresti;

Cariera: 1945-1949 - Profesor titular de clinica medicala, la Timisoara; 1949-1958 - Sef de sectie la Institutul de Endocrinologie, Bucuresti; 1958-1988 - Director al Institutului National de Geriatrie si Gerontologie, din Bucuresti, pe care il infiinteaza, in 1952, ca Institutul de Geriatrie din Bucuresti, primul de acest fel din lume, al carui mod de organizare a fost recomandat de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) pentru toate institutele similare;

Inventii: 1952 - prepara vitamina H3 (Gerovital), produs farmaceutic cu actiune in tratamentul fenomenului de imbatranire, precum si in bolile batranetii, in ateroscleroza, vitiligo, sclerodermie etc.; Produsul se bazeaza pe descoperirea proprietatii regeneratoare a troficitatii procainei aplicate in tratament cronic, respectiv in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta; 1958 - incepe prepararea produsului pe scara larga si introducerea sa in circuitul farmaceutic; Brevetat in peste 30 de tari, fiind considerat, initial, un medicament miraculos; are o actiune de echilibrare a sistemului nervos vegetativ, cu vizibile efecte de ameliorare a diverselor afectiuni psihice; 1980 - A inventat, impreuna cu I. Polovrageanu, Aslavital, un nou produs geriatric, brevetat si introdus in productie industriala;

Afilieri: Membra a Academiei de Stiinte, din New York; Membra a Uniunii Mondiale de Medicina Profilactica si Igiena Sociala; Membra de Onoare al Centrului European de Cercetari Medicale Aplicative; Membra in Consiliul de Conducere al Asociatiei Internationale de Gerontologie; Membra a Societatii Nationale de Gerontologie din Chile; Pesedinta Societatii Romane de Gerontologie etc.

Premii si Distinctii: 1952 - Premiul international si medalia "Leon Bernard", prestigioasa distinctie acordata de Oorganizatia Mondiala a Sanatatii, pentru contributia adusa la dezvoltarea gerontologiei si geriatriei; Merito della Republica, Italia Cavaler al Ordinului Palmas Academica, Franta; Profesor Honoris Causa si Doctor emerit al Universitatii Braganza Paulista, din Brazilia;

Imensa munca de medic si cercetator a Prof. Ana Aslan, ca si a întregului grup aflat sub competenta sa conducere, a fost unanim apreciata pe plan international si recunoscuta ca o prioritate româneasca incontestabila.

SCOALA ROMANEASCA DE GERONTOLOGIE DETINE O SERIE DE PRIORITATI PE PLAN MONDIAL: • Înfiintarea primului institut de geriatrie din lume (22 ianuarie 1952), având ca obiect de activitate cercetari de gerontologie clinica si asistenta medicala a vârstei a treia. • Orientarea tridirectionala a cercetarilor gerontologice: clinica, experimentala si sociala; aceasta structura este astazi recomandata si de O.M.S. (Kiev, 1963) ca model pentru institute similare. • Elaborarea unui medicament cu eficienta în profilaxia îmbatrânirii si în terapia starilor patologice ale vârstei a treia - Gerovital H3. • O strategie terapeutica în profilaxia si terapia batrânetii. • Organizarea unei retele sanitare nationale de profilaxie a îmbatrânirii.

Ana Aslan. Un savant aplaudat pe tot globul, un om care a adus milioane si milioane de dolari in buzunarul Romaniei, in regimul trecut. Un om care vindeca oameni, care ii intinerea. Un inventator. Numele ei sta si azi pe medicamente cautate peste tot in lume. (Dupa anumite statistici, Gerovitalul este produsul care a fost cel mai mult piratat pe glob). Un medic de exceptie, al carui nume il stiau sefi de state, actori, pictori, scriitori cu recunoastere mondiala. Un om care folosea franceza, germana, italiana, engleza, greaca, spaniola si poloneza. Care, da, credea in ghicit in cafea, fiind, paradoxal, un om credincios. Dar era om, deci chiar si paradoxurile sunt firesti. Un om al carui nume il poarta un institut cunoscut din Bucuresti, un liceu de frunte din Timisoara.

" Ana Aslan ~ O femeie care a schimbat lumea...";
Bibliografie: ~"Femei Celebre", de Arina Avram, ed. ALL,Bucuresti;

"Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să acumulăm greşelile numite ulterior experienţă."George Bernard Shaw;


Material realizat de membrii clubului de istorie din clasa a X-a C SAM;