Ati fost careva la superbul conac de la Miclauseni, recent renovat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, sub a carui obladuire este? E un loc superb efectiv, a fost construit pe la sfarsitul secolului XIX de printul Sturza si e unul dintre cele mai frumoase palate din Romania.Palatul Sturza este asezat in mijlocul unui parc superb, de zeci de hectare, langa care se afla si Manastirea Miclauseni. In jur sunt numai paduri, vreo 3 lacuri in care se poate si pescui, un adevarat rai.Intr-adevar, peisajul in care este situat conacul boierilor Sturza este mirific. Intorsatura de sosea catre satul Miclauseni si comuna Butea se deschide cu portile inalte de fier ale manastirii si ale castelului familiei de boieri Sturza. Drumul pietruit nu lasa sa se vada decat crenelurile conacului si turnul manastirii, in umbra copacilor din padure.Castelul a iesit din ruina si, desigur, din anonimat, pentru ca in anii comunismului el a functionat ca dormitor pentru copiii handicapati, fiind lasat intr-o stare jalnica. Este o mare binecuvantare daruirea acestui castel Bisericii, pentru ca astfel se implineste dorinta maicii Macrina (Ecaterina Serban Cantacuzino, nascuta Sturza, fondatoarea Manastirii Miclauseni), care este inmormantata in cimitirul manastirii.
Imprumutand elemente din stilul gotic, castelul Miclauseni a fost ridicat la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre George Sturza, a carui emblema de pe peretii castelului este inspirata din icoana Sfantului Gheorghe.Castelul a intrat in proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv a Episcopiei Romanului, in 1947, cand ultima descendenta a familiei de boieri Sturza, Ecaterina, devenita maica Macrina inainte de moarte, a donat tot parcul. Imediat dupa instaurarea regimului comunist, manastirea a fost desfiintata, iar in locul acesteia s-a deschis caminul pentru copiii cu deficiente mintale. In castel a functionat un centru pentru copii pana in 2001, cand acestia au fost mutati intr-un alt camin, in comuna Cozmesti. Un adevarat blestem pare a fi urmarit de-a lungul timpului castelul de la Miclauseni. Asa cum isi aduc aminte taranii in varsta din zona, edificiul care a intrat pe mana Sturzestilor pe la 1700, impreuna cu tot ce-l inconjoara, a fost de multe ori mistuit de flacari. Ultima data in 1985, intr-o noapte de decembrie.
Adevaratul blestem al castelului nu a fost insa focul. Mai degraba, oamenii l-au devastat si au avut mereu ciuda pe el. Loc infloritor ca intretaiere a drumurilor principale ale Moldovei, care duceau spre Tarigrad, Liov, Cracovia si Danzig, stralucirea Miclauseniului a palit in momentul in care capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iasi. Lehamitea taranilor de la Miclauseni fata de castel si de familia boiereasca pare argumentata, intrucat dintotdeauna au trudit pentru el si pentru cei ce-l locuiau.
Miclauseni n-a fost o localitate reprezentativa pentru satele romanesti, de vreme ce jumatate dintre locuitorii sai erau urmasii fostilor robi, tigani, vatrasi romanizati si siliti sa se gospodareasca. Dar, pe de alta parte, si inechitatea social-economica a fost o realitate, precum si discordanta intre cultura la nivel european a boierilor si putinul lor interes pentru propasirea intelectuala a taranilor.
Castelul Miclauseni in cultura romana". Castelul a fost pe rand spital pentru raniti, manastire de maici, depozit de explozibil. Copiii handicapati, adapostiti la Miclauseni din 1960 si pana in 2001, si-au pus puternic amprenta pe acest castel. Mirosul de urina inca persista, cu toate stradaniile celor care-l restaureaza. Usi si ferestre ciopartite, parchet scos, semineuri sparte. Asa a fost gasit castelul de parintele Cleopa, primul administrator al lacasului dupa retrocedarea sa catre actualii proprietari
Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 20 km de Roman şi 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.
Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.
La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter şi în formă de cruce [5]. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.
Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului. A fost cel mai mare parc particular din Europa. Are patruzeci si doua de hectare. Avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune ca aici a scris Alexandre Dumas-fiul multe carti.
Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863. În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.
Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.
Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza. Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă. În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei. Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime. Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.
În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii din Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit. În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi. Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.
În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza. O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.
Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici. În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.
În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului. În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.
Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.
În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001, Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza, satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi.
În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj.
Tot la Castelul Miclauseni, regizorul Sergiu Nicolaescu a gasit peisajul propice pentru turnarea filmului "Orient Expres", chiar daca lucrarile de modernizare si renovare a conacului nu erau decat intr-o faza incipienta.În anul 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul "Orient Expres" la castelul de la Miclăuşeni.
