Ciocnirea civilizatiilor din perspectiva culturii razboiului

“Razboiele nu hotarasc cine are dreptate, ci doar cine ramane in viata.” B. Russell

Povestea raporturilor dintre civilizatiile occidentale si cele orientale nu tine doar de masacre, crime si holocaust; ea are legatura si cu artele, stiintele si gindirea.

Totusi intilnirile dintre acesti doi poli ai civilizatiei au fost mai frecvente pe cimpul de batalie decit oriunde altundeva, ajungind pana la a constitui un mod de functionare intre Occident si Orient: opozitia, dezacordul, conflictul si, in fine, masacrul.

2500 de ani de razboaie??? 25 de secole de razboaie??? 2500 de ani de razboaie intre civilizatii!!!


Grecia, Roma si Persia
La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea greacă. Structura acesteia era de oraşe-state (de exemplu Athena sau Sparta), extrem de diferite în ce priveşte cultura şi organizarea politico-economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă în întregul bazin mediteranean, inclusiv în Asia Mică (dintre care amintim Troada sau Ionia).

În secolul IV î.Hr. disputa dintre oraşele-state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către Filip al II-lea (382 î.Hr.-336 î.Hr.), rege al Macedoniei (359 î.Hr.-336 î.Hr.) deşi oratorul atenian, Demostene, îi avertizase pe greci in nenumărate rânduri că acest lucru se va întâmpla dacă situaţia va continua în acest mod. Fiul lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare (356 î.Hr.-323 î.Hr.), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) cucereşte cea mai mare parte a Asiei şi a Africii de nord, răspândind elenismul în aceste teritorii.

Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins iniţial doar în peninsula italică, ulterior în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistenţă din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului al III-lea î.Hr. Roma a fost iniţial condusă de o serie de regi, pentru ca apoi să devină Republică, apoi în dictatura lui Sulla şi Cezar şi să sfârşească printr-un imperiu, condus de Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II, în timpul împăratului Traian, când imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).

Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului de astăzi, sunt unificate, potrivit tradiţiei, circa 700 î.Hr, de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe cea a Mediei. Persia a fost un imperiu puternic.În anul 333 î.Hr, Persia este cucerită de macedonenii conduşi de catre Alexandru cel Mare.


Epoca marilor invazii
Migratiile populatiei sint foarte vechi. Marile migratii de la sfarsitul perioadei antice si inceputul sclavagismului timpuriu au avut un rol important in aparitia multor popoare din Asia si Europa. Aceasta perioada este adeseori denumita si epoca marilor migratii ale popoarelor.

Acestui timp ii apartine raspandirea popoarelor germanice in Europa centrala si de nord, inclusiv patrunderea lor in insulele Britanice. In aceasta perioada, popoarele slave se raspandesc intr-o serie de tari din Europa de rasarit si Peninsula Balcanica.

In prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). In aceeasi perioada sint cunoscute cuceririle arabe (incepand cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populatiilor locale.

Printre migratiile primei jumatati a celui de-al doilea mileniu se remarca invaziile mongolilor in multe tari din Asia si Europa rasariteana, cuceririle turcesti din Asia Mica, incursiunile triburilor din tarile Africii ecuatoriale, in Africa de sud si altele.

O noua faza in miscarea migratorie a populatiilor este deschisa de epoca marilor descoperiri geografice.

In acest timp, spre America se indreapta fluvii de oameni. Mai intai spanioli si portughezi (in America Centrala si de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scotieni, irlandezi - indeosebi in America de Nord.

Numai in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din acestia sint originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutarile fortate ale unui imens numar de negri - sclavi adusi din Africa in America si a1te colturi ale lumii.

Cercetarile actuale apreciaza cifra negrilor-sclavi la cateva zeci de milioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii in secolul al XVIII-lea si sporirea populatiei Americii. Negrii amestecati cu emigrantii din Europa au pus baza formarii multor natiuni latino-americane.

Secolele urmatoare marcheaza un proces continuu si sistematic a1 emigrarilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX si inceputul secolului al XX-lea sint emigrarile de populatie din Europa in America; proces ce se accentueaza indeosebi prin anii 1830-1850, cand media anuala de emigranti din Europa in America atinge circa 3.000.000 persoane.

Emigratia europeana a fost strans legata de dezvoltarea rapida a capitalismului, ca urmare a aparitiei unei suprapopulari agrare, destramarii mestesugurilor si aparitiei somajului. Marile de peste ocean au oferit in acelasi timp campuri deschise, o cerere puternica de forta de munca.


Crestini si „Pagani”. Expansiunea crestinatatii in Evul Mediu - Cuciadele
Cruciadele - expresie a violentei interreligioase

Ca sa definim cuprinzator si in acelasi timp succint un eveniment istoric de amploarea si insemnatatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, incepand cu cronicarii cruciadelor, ei insisi participanti activi si martori oculari ai evenimentelor, si sfarsind cu istoricii din zilele noastre.

Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar in perioada sa clasica (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinati de Tara Sfanta si de vraja unui Orient care parea foarte ademenitor, ca si a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discutii aprige si la emiterea de pareri contradictorii.

Cruciadele - fenomen politic major

In orice caz cruciadele au constituit fenomenul politic major al Evului Mediu occidental, atat prin durata lor, de mai multe secole, cat si prin implicatiile multiple ce le-a avut in diferite sectoare ale vietii sociale, economice, politice, religioase si culturale.

Nascute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale, cruciadele au fost rand pe rand privite de istoriografie cand ca o epopee eroica hranita de un ideal nobil, cand ca o exaltare mistica sau forma de agresiune nejustificata decat de dorinta de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un invelis religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanta cruciadelor nu poate fi negata, deoarece prin ele, doua civilizatii si culturi total diferite, crestina si musulmana, occidentala si orientala, s-au intalnit brutal, ceea ce nu le-a impiedicat sa se influenteze reciproc.

Cruciadele - expeditii crestine militare

Initierea acestor expeditii crestine militare spre Locurile Sfinte au o geneza speciala la care au contribuit numerosi si diversi factori, care merita sa fie cunoscuti. Ideea de cruciada a pornit de la pelerinajul crestinilor la Sfantul Mormant al Domnului din Ierusalim cu scopul ispasirii pacatelor si al iertarii de chinurile iadului.

Pelerinajele s-au inmultit o data cu apropierea mileniului cand conform tezei hiliaste se implinesc 1000 de ani apocaliptici pentru Parusia Domnului. Prima asteptare, cea din 1033, la mileniul invierii Domnului nu a adus nimic deosebit si s-a acreditat ideea ca "Mirele intarzie" datorita dominatiei arabe asupra Ierusalimului.

In 1037 imparatul bizantin Mihail Paflagonul obtine ingaduinta din partea califului Mostafar sa rezideasca Sfantul Mormant, iar rabinul Samuel indica in lucrarea "De adventu Messiae" ca mileniul se va implini in anul 1072 adica de la caderea Ierusalimului sub romani, prevestita de Mantuitorul Hristos la Matei 24, 6-7. In aceste conditii pelerinii vor incepe demersurile pentru eliberarea Locurilor Sfinte.

Ecoul acestor apeluri ajunge la Roma, unde papa Grigorie al VII-lea se gandea la organizarea unui imperiu teocratic, in care intrau fireste si aceste locuri, ca patrimoniu al Sfantului Petru, dupa conceptia expusa in "Dictatul papal". Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea, care in 1095 primeste plangerea pelerinilor condusi de Petru Eremitul ca nu sunt lasati sa se inchine la Locurile Sfinte de catre necredinciosi.

Papa foloseste momentul si-i acuza pe crestini de acest necaz, iar cei de fata sunt impresionati si recunosc ca a fost voia lui Dumnezeu ca papa sa le aminteasca aceasta. Ca urmare, papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptata, iar crestinii insufletiti de expeditia eliberarii isi vor lua numele de "militia Christi" sau "milites sancti Petri". Mergand sa savarseasca fapte "pentru Dumnezeu" si sa lupte pentru Sfanta Cruce, ei isi vor pune cruci pe arme si drumuri si datorita acestui fapt se vor numi cruciati.

Cruciadele - rezultat al gandirii medievale

Aceasta prezentare a evenimentelor premergatoare a avut darul de a-l familiariza pe cititor cu starea de spirit care a marcat epoca marilor cruciade. Dar cruciada a insemnat nu numai consemnari de date si fapte, constatarea unor urmari politice, economice si culturale, ci ea dezvaluie un intreg mecanism de gandire a omului medieval, a universului sau intim, care inca nu cunoscuse formele laice de percepere si care era dominat de precepte religioase, la randul lor imbibate de credinte ancestrale privind existenta.

Crestinismul medieval a insemnat un mod de a trai, de a gandi si de a se misca, strain omului modern, tot asa dupa cum islamismul medieval se deosebea de cel din zilele noastre, patruns de elementele moderne.

Crestinismul si islamismul definesc de fapt doua civilizatii si doua culturi care, desi se cunosteau, s-au intalnit la sfarsitul secolului al XI-lea, mai intai respingandu-se pentru ca apoi sa se contopeasca intr-o sinteza noua ale carei urmari pentru Europa au fost considerabile pentru secolele urmatoare.

Iin acest context, cruciadele nu au constituit doar o simpla campanie militara a cavalerilor feudali apuseni in jurul Marii Mediterane, ci o confruntare intre societatile islamica, bizantina si apuseana.

Dar istoria cruciadelor inseamna, pe langa istoria unor fapte de arme, cea a unor mentalitati, a unor concepte despre viata si moarte, a unor obiceiuri si feluri de a trai, toate la un loc reprezentand un proces istoric succeptibil de noi interpretari.

Cruciadele - expresie a idealului medieval de unitate politica

Complexitatea fenomenului cruciadelor face imposibila o delimitare stricta a cauzelor care l-au determinat. Daca privim cruciadele sub aspect ideologic - religios si material - politic vom observa ca ele au insumat politica externa a papalitatii si a Europei apusene. Fara ideea unitatii politice a Europei, a unui "imperium mundi" continuator al Imperiului roman patronat de Roma prin Biserica Romano-Catolica, cruciadele nu ar fi existat.

Cruciadele trebuie privite ca o imensa demonstratie a idealului medieval de unitate politica suprastatala, de infaptuire a acelei "Republica christiane" cu caracter universal despre care se mai vorbea in secolul al XVII-lea. Era evident ca intr-o societate cu o gandire eminamente religioasa, dogmele au fost folosite ca axiome politice, iar in numele lor au fost promulgate idealuri cu continut laic.


Turci la portile Occidentului ~ Turcii si Europa, de la Constantinopol la Viena
Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărţiri în diferite perioade istorice, aşa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale.

Chiar dacă statul otoman a existat şi mai înainte de domnia lui Osman I, acesta este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele şi a fost primul bei care i-a proclamat independenţa.
Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârşitul celor 230 de ani de creştere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacţionat la intervenţia Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acţiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliaţii otomani, iar pe alţii i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forţă de ocupaţie, ci a şi devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare şi a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existenţă al statelor creştine, care erau consideraţi inamici toleraţi. După eşecul din faţa Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viaţa imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare şi civile în toate domeniile, (în relaţiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I şi Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în faţa acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creşterii puterii ruseşti.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziţia dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiţi să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea ruşilor în campania de pe Prut din 1712 şi tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reuşit să-şi revină, reuşind să-i învingă pe autrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfinţind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliaţi pe britanici şi francezi.

Au început să se facă simţite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privinţa Europei. Imperiul a început să întărească oraşele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (aşa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătăţirea activităţii de relaţii cu publicul , (apariţia instituţiei consulatelor), şi au apărut primele investiţii civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul ştiinţific otoman faţa de ţările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franţa, Imperiul Britanic, Austria şi Rusia.

Turcii au continuat să piardă războaie şi teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul şi Algeria au devenit indepndente de facto faţa de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franţa şi Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost iniţiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acţiunile forţelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupţi, (chiar şi după ce corpul ieniceresc a fost desfiinţat în 1826).

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea şi transformările tuturor aspectelor vieţii otomane.


Un secol de conflicte in Orientul Apropiat, un secol intre umilinta si renastere
Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici, uneori şi de catre jurnalişti şi analişti, referindu-se la regiunea ce cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria şi Libanul), Turcia, Mesopotamia (Irak şi Siria de est)).
Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a susţine o anumită idee contrară cu a celorlalţi.
Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul degenerării opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferentelor. Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotărăşte în această etapă.

Diferentele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente.

Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă.

Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane.

Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil.

După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14 august 1990, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că Bagdadul accepta să respecte armistiţiul din 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975.

Din acel moment a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de ONU.


În esenţă, războiul este un mijloc sălbatec de rezolvare a unor probleme de viaţă, un mijloc nedemn pentru o naţiune umană.”I.P.Pavlov