Inchisoarea Sighet ~ suntem facuti pentru a uita

Uitarea este pentru cei care nu au suferit. Nu am înţeles adevărata faţă a opresiunii de dinainte de 1989 până nu am vizitat închisoarea din Sighetul Marmaţiei, care găzduieşte Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. De ce spun asta? Pentru că vorbele se pot uita, le îngropi undeva într-un sertar al memoriei, dar feţele celor care au suferit se întipăresc pentru totdeauna. Este impresionant culoarul de portrete ale victimelor comunismului. Nu poţi să treci indiferent prin locul acela. La Sighet este una dintre cele mai cunoscute închisori din ţara noastră, care a fost folosită pentru a încarcera deţinuţi politici, personalităţi de vază ale perioadei interbelice, dintre care mulţi si-au găsit sfârşitul după gratii.

După 1989, închisoarea a fost dezafectată şi transformată în muzeu. Fosta închisoare are parter şi două etaje. Cele mai multe dintre fostele celule au fost transformate în mici săli de muzeu. Doar câteva au rămas aşa cum erau.
Au fost păstrate intacte celulele unde au murit Iuliu Maniu, undeva la parter şi Gheorghe I. Brătianu, pe la etajul doi. Aici se afla doar patul de fier şi hainele de zeghe. Neatinse sunt şi cele doua celule de pedeapsă, numite sugestiv „Neagra”. Aici erau închişi detinuţii consideraţi recalcitranţi. Izolaţi în obscuritate totală, stăteau dezbracaţi şi desculţi, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei. Raţia de hrană le era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, infometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea. Am văzut copii care intră zâmbitori în aceste celule şi, inocenţi, le văd ca pe nişte locuri de joacă, dar şi oameni în toată firea care rămân înmărmuriţi când îşi dau seama de ce au fost capabili semeni de-ai lor şi câtă suferinţă s-a scurs între acei pereţi apăsători. O sală la fel de impresionantă este cea care descrie în amanunt munca forţată precum şi modalitaţile în care erau chinuiţi deţinuţii. Şi, ca şi cum cuvintele nu ar fi fost suficiente, este recreată o cameră de interogatoriu, cu maşina de scris şi lumina orbitoare care era aţintită în ochii condamnatului. Pe pereţi sunt desenate cele mai frecvente modalitati de tortură. Mă întreb şi acum cine este mai de condamnat: cel care a a avut mintea bolnavă să gândească aceste forme de brutalitate absolută sau cei care, la ordin, le-au dus la îndeplinire fără să clipească.

Muzeul Memorial Sighet se doreşte a fi o instituţie vie, în permanentă schimbare. Până acum a fost amenajată, tematic şi cronologic, cea mai mare parte din fostele celule ale închisorii. În cele trei niveluri ale muzeului sunt prezentate teme şi aspecte importante din istoria României între anii 1945-1989. O zi întreagă dacă ai sta în muzeu nu ai avea timp să parcurgi paginile de istorie vie aşa cum sunt ele prezentate pe pereţii fostelor celule. Alegerile din 1946, 1948 - sovietizarea României, represiunea împotriva Bisericii, distrugerea partidelor politice, mişcări studenteşti (1956), Revoluţia din Ungaria (1956), distrugerea Academiei, Securitatea între 1948-1989, o cronologie a Războiului Rece, 18 zile care au socat lumea, demolările din anii '80, Miscările muncitoreşti din Valea Jiului şi Brasov. Tematic au fost concepute celule fiind transformate în sălile demnitarilor, basarabeni în gulag, poezia în închisoare, viaţa intelectuală în închisoare, reprimarea culturii, scriitori în închisori.

Muzeul este înca o operă în construcţie. Represiunea împotriva culturii - artişti închişi este o sala dedicată actorilor, plasticienilor şi muzicienilor care au avut de suferit în perioada comunistă. Cenzura în teatru şi în film, dar şi distrugerea unor monumente din patrimoniul cultural românesc sunt alte două teme abordate. Femei în închisoare este una dintre cele mai impresionate săli ale muzeului. Alături de cele peste 4200 de nume de femei care au trecut prin închisorile comuniste, se regăsesc poveşti ale unor femei din rezistenţa anticomunistă din munţi, dar şi ale unor femei închise doar pentru ca erau soţii, surori, mame, fiice ale unor persoane considerate „dusmani ai poporului”.

Închisoarea din Sighet a fost construita în 1897, functionând ca închisoare de drept comun până în 1944, când a devenit lagăr sovietic. Din 1948 a devenit loc de detenţie pentru tinerii intelectuali şi pentru ţăranii maramureşeni anchetaţi de Securitate. În anul 1950 a devenit „Închisoarea miniştrilor”, fiind încarceraţi aici, într-o singura noapte, peste 80 de demnitari, adica foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, majoritatea lor nejudecaţi. Apoi au fost aduşi şi peste 50 de prelati greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alti demnitari, arestaţi între timp.

Penitenciarul era camuflat sub titlul de „unitate de munca speciala”, fiind în realitate un lagăr de exterminare pentru elitele ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera cu Uniunea Sovietică fiind situată la mai puţin de doi kilometri, iar paza fiind draconică. În 1955, după Convenţia de la Geneva şi intrarea în ONU a României, detinuţii politici au fost dispersaţi, iar închisoarea a devenit penitenciar de drept comun. În 1977, a fost şi acesta dezafectat.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost o idee pe care a avut-o, în 1992, poeta Ana Blandiana. Proiectul a fost realizat alături de Romulus Rusan. În 1993, Consiliul Europei a preluat Memorialul sub egida sa. În 1998, Memorialul de la Sighet a fost desemnat printre principalele locuri de păstrare a memoriei Europei, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa.

Este terifiant ce poate să născoacească mintea umană.

Suntem atât de inventivi când e vorba de noi metode de tortură, cât mai groaznice şi dureroase cu putinţă.

Acest muzeu este un foarte bun exemplu, din păcate, sunt sigură că acesta nu este şi ultimul, pentru că oamenii nu ştiu să înveţe din istorie şi au avut mereu tendinţa să o repete.