De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.
De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române? În opinia lu Mihai Maxim există o serie de factori ce ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori”, specificul organizării militare a Ţărilor Române, “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare”, “teama Porţii de complicaţii ulterioare”.
Domnitorii români au primit titluri onorifice ca „atletul crestinătăţii” - Ştefan cel Mare, sau „principe preacreştin” - Petru Rareş, iar alianţa lor era cautată la curţile de la Viena, Madrid, Roma sau Veneţia. Participând la lupta antiotomană europeană, Ţările Române nu au făcut altceva decât să fie consecvente în a-şi apăra independenţa, ameninţată grav de înaintarea turcilor. În lupta antiotomana, alături de renumiţi conducători de oşti, figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ale altor domnitori, care au dobândit mari victorii în fruntea oştilor române, au rămas în conştiinţa poporului nostru şi în fruntea patriei. Faptele lor de arme au reprezentat, totodată, şi o contribuţie românească recunoscută, la politica europeană prin participarea lor la cruciadele târzii. Europa ne-a cunoscut ca „apărători ai creştinătăţii" în lupta antiotomană, iar despre vitejia, spiritul de abnegaţie şi capacitatea militară a domnitorilor români au vorbit laudativ o serie de diplomaţi si oameni politici ai vremii precum Calimachus Experiens, Johannes Cario, Matteo Muriano, Ieronim Laski sau Johannes Cuspinianus.
Cruciadele au dispărut în secolul al XVII-lea de la sine pe măsură ce mentalitatea despre războaie s-a schimbat, iar concepţiile vechi politice au fost abandonate şi înlocuite cu raţiunea de stat. A fost nevoie de progresul gândirii omeneşti, de schimbarea principiilor de guvernare ca să dispară cruciadele.
Noţiunea de cruciadă a mai fost folosită o vreme, apoi a fost uitată. Nici jihadul nu a mai existat din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar termenul şi-a pierdut semnificaţia pe măsură ce Imperiul otoman a fost antrenat în politică echilibrului de forţe european şi a survenit schimbarea în mentalitatea politică a sultanilor.
Dar teritoriul Orientului Apropiat avea să reînvie, în plină epoca contemporană, războiul sfânt, sfidând întreaga experienţă câştigată de Evul Mediu, când diferitele popoare antrenate în conflicte au descoperit că mai presus de diferenţele dintre oameni şi credinţele lor se află raţiunea, care este comună tuturor oamenilor şi nimănui nu i s-a dat dreptul de a-şi ucide semenii.
Cele trei mari puteri aveau interese specifice în spaţiul românesc, dar toate, fără excepţie, reprezentau serioase ameninţări la adresa statutului internaţional al ţărilor române, la adresa autonomiei lor interne şi a integrităţii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic căuta să realizeze un vast bloc antiotoman care să includă Spania, statele italiene, Polonia, Rusia, Suedia şi chiar Anglia şi Persia. Direcţia sa principală de expansiune împotriva turcilor viza, în primul rând, spaţiul carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar şi Moldova şi Ţara Românească. Din această cauză ei au acordat o mare atenţie lui Sigismund Báthory la început, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalităţi care au încercat, fiecare în felul său, să reconstituie unitatea vechii Dacii.
Ca să definim cuprinzător şi în acelaşi timp succint un eveniment istoric de amploarea si însemnătatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, începând cu cronicarii cruciadelor, ei înşişi participanţi activi şi martori oculari ai evenimentelor, şi sfârsşind cu istoricii din zilele noastre.
Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar în perioada sa clasică (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinaţi de Ţara Sfântă şi de vraja unui Orient care părea foarte ademenitor, ca şi a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discuţii aprige şi la emiterea de păreri contradictorii.
Operaţiunile militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizatiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub raportul lor religios ,în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită. Cauzele ar fi economice, sociale, politice, morale, desi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca ,,războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi a ,,Sfântului Mormânt ” de sub ocupaţia ,,pagânilor” musulmani.
Iniţierea acestor expediţii creştine militare spre Locurile Sfinte au o geneză specială la care au contribuit numeroşi şi diverşi factori, care merită să fie cunoscuţi. Ideea de cruciadă a pornit de la pelerinajul creştinilor la Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim cu scopul ispăşirii păcatelor şi al iertării de chinurile iadului.
Papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptată, iar creştinii însufleţiţi de expediţia eliberării îşi vor lua numele de „militia Christi” sau „milites sancti Petri” . Mergând să săvârţească fapte „pentru Dumnezeu” şi să lupte pentru Sfânta Cruce, ei îşi vor pune cruci pe arme şi drumuri şi datorită acestui fapt se vor numi cruciaţi.
Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte”, în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană.
Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea .
Cruciadele - expediţii creştine militare
